Singularitatea Tehnologică - marin.mihalache

Singularitatea tehnologică nu mai este numai o simplă ipoteză, fantezie, ficțiune Sci-Fi, ori utopie apocaliptică, dystopiană, este deja proiect în faza de construcție, proces inevitabil, revoluție științifică și intelectuală cu efecte și consecințe radicale și imprevizibile pentru viitorul speciei umane, homo sapiens. Sămânța inteligenței artificiale, algoritmele singularității, sunt deja semănate în ogorul fertilizat până la saturație al realității virtuale, au încolțit deja mai ales în mintea și în codul genetic și epigenetic al generației milenariste fascinate de perspectivele supraomenești ale cunoașterii, ale hiper-inteligenței cognitive și ale viziunii multidimensionale, care ar putea duce la apariția în lume, printre oameni, a cyborgilor transumani cu minte electronică, suprainteligență artificială și cutie craniană de silicon, conectate și integrate la circuitele invizibile ale unui singur creier electronic autonom cu putere de organizare și conducere a unui sistem planetar totalitar, a unei civilizații care la un moment dat practic s-ar putea să nu mai aibă prea multă nevoie de om ca ființă biologică, nici de diversitatea relativismului fluid și contingent al culturii postmoderne. Deocamdată însă suntem în perioada de tranziție, de entuziasm planetar, de joacă a ucenicului vrăjitor cu mașina pe care a pornit-o și nu mai știe cum să o mai oprească.

Omul contemporan este deja ancorat în circuitul și matricea virtuală și modelat subtil, sublimat și subliminal prin intermediul sistemului electronic integrat în ubicitatea de sub tentacolele de păianjen ale web-ului global. Prin cultivarea și idealizarea imaginii și a imaginației hiper-reale virtuale spiritul paradigmei noului eon substituie nevoia de a crede în existența lumii de dincolo, omul trăind deja cu senzația de plutire printre valurile nesfârșitului ocean electronic cu sentimentul că a ajuns deja în raiul viselor feerice ale paradisului virtual. Noua viziune a singularității tehnologice este în ultimă instanță o formă de misticism, de viziune gnostică, de inteligență programată, simulată, și proiectată la nivelul energiilor cuantice în miezul creierului calculatorului singular în noaptea rațiunii și a inteligenței emoționale omenești pe ecranele de dincolo de retina consumatorilor obsedați și hipnotizați de puterea fascinantă, iconodulă și fermecătoare a icoanei magice.

Hiper-realitatea cibernetică este precum o ceață densă într-o dimineață de vară. Pe cât se ridică mai sus soarele pe cer pe atât densitatea ceții se rărește, ceața se evaporă, devine inconsistentă. Unii însă din adicție, anxietate ori din teama singurătății transcedentale pe care o provoacă singularitatea tehnologică preferă să rămână în ceața imaginilor virtuale produse sau procesate de calculator, a iluziei care este, sau apare de multe ori a fi mai reală decât însăși realitatea subiectivă și cea obiectivă. Și cine mai are acum autoritatea să spună cuiva că visează, când toți de fapt plutim acum tot într-o stare de vis, fiecare pe lungimile sale preferate de undă electronică?

De-materializarea realității obiective și reconfigurarea acesteia prin simulație cibernetică duce în ultimă instanță la apariția hyper-realității, a simulacrului și a halucinațiilor multisenzoriale, a cyberculturii, cybertopiei, tehnofiliei, a eco-fundamentalismului mediascape, la lumea ca voință și reprezentare percepută, concepută și experiată din ce în ce mai mult doar prin spectrul realității virtuale, al extensiilor electronice ale sistemului nervos, a funcțiilor intelectuale și emoționale ale acestuia, conectate prin fibre optice invizibil depănate în țesătura quantică de dincolo de hotarele alchimiei psihice și ale viziunilor extrasenzoriale.

Drept consecință, circuitele electronice sfârșesc prin a modifica și remodela astfel circuitele nervoase organice, naturale, până când sinapsele, axonii și dendronii încordate la maximum cedează. Numai că organele și funcțiile naturale vor putea fi lesne înlocuite sau extinse prin proteze artificiale, prin vene, artere și capilare, prin matricea prin care circulă argintul topit al luminii electronice. Informația despre lumea exterioară nu mai este suplinită prin simțuri ci descărcată în matrice, direct de la sursa virtuală tehno-culturală. Existența într-o astfel de realitate virtuală, a teleprezenței non-materiale fără interior și exterior, a tehnofanteziei în care omul viitorului va semăna tot mai mult cu îngerii bionici, cyborgi, extraterești, crează iluzia că am și ajuns pe alte căi decât cele spirituale la apocastază, la armonia raiului electronic unde se asigură la toți visata și utopica împăcare cu sinele, cu lumea și creatorul.

Spectacolele cinematografice ale visului și imaginaţiei proiectate continuu, fără repaos, pe ecranul panoramic al minţii omeneşti, colaje şi avalanșe de imagini, idei și reprezentări produse de fabrica de iluzii a minții care au sau nu vreo bază reală ori vreun fundament statornic, care reflectă sau nu rosturile definitorii ale ființei, precum valurile urcă și coboară la suprafața psihicului ca după scurtă vreme să se stingă fără să lase urme inteligibile și vizibile în baza de date a memoriei precum umbrele care apar sub nori dar își pierd încet şi gradual conturul în amurg. Ideile viabile, mântuitoare, inspirate, care se întrupează în realitate și care schimbă realitatea sunt rare și de intensităţi diferite, vin de obicei spontan ca revelații care luminează fulgerător mintea și sufletul. Dar acestea nu mai sunt prinse ușor în năvoadele gândirii, scapă de sub observație, se pierd în neant. Mintea omului de astăzi este concentrată să vadă ceea ce îi place ori dorește să vadă, și nu mai are răbdarea de pescar atent și cumpătat care știe sau învață să aștepte ideea fecundă, salvatoare, ideea de care are nevoie pentru a schimba lumea și pe el însuși în spiritul adevărului, binelui și al frumosului.

Programăm astfel simulacrele electronice ale unei lumi virtuale, tehnice, artificiale, după chipul și asemănare omului, lume care fiindcă nu mai este naturală, firească nu mai trebuie neapărat să fie nici reală, nici frumoasă, nici adevărată. Într-o astfel de lume se presupune că răul de fapt nu ar mai exista, nu ar mai fi nici măcar absența binelui, ci doar doar binele ar exista, dar binele așa cum este înțeles de cei care programează lumea cea nouă în care urzeala ultimă a realității nu mai este cea reală în sensul natural, ci aceea a visului, a viziunilor virtuale și a prefigurațiilor magice. Filtrul realității și al gândirii critice ne separă încă de acel inefabil pe care omul l-a intuit dintotdeauna chiar și dinainte de a deveni conștient de sine, dar n-a ajuns încă să-l definească rațional ori conceptual. Și fiindcă nu avem acces la tainele divine, la misterul esenței și existenței dumnezeiești, la lumea de dincolo de aparent și contingent, încercăm să cream noi o lume după chipul și asemănarea noastră, imitație și substitut a icoanei divine. Și astfel o avalanșă de imagini și idei străine de ordinea și menirea firească ne-au indundat viziunea până dincolo de orizonturile cunoașterii și ale realității obiective, ale conștientului, inconștientului și supraconștientului individual și colectiv omenesc.

Cât însă suntem sub penumbra eclipsei, a iluziei, nu mai putem vedea lucrurile așa cum sunt ci doar conturul acestora, orizontul indefinit care se apropie și se depărtează după poziția sursei de lumină. Cine mai știe unde este punctul, linia de demarcare unde începe realitatea obiectivă și cea subiectivă, realul materializat și cel virtual, când însăși existența și non-existența au fost scoase din preocupările cunoașterii spirituale, au devenit doar subiecte ale cunoașterii filozofice abstracte, atomizate, ale deconstrucției științifice și tehnologice?

Un om care își deconstruiește însă casa fără să aibă nici măcar vreun plan ori vreo idee cum are să construiască alta în loc, când experimentează cu piatra de la temelie, cu apa, focul și argila cărămizilor de construcție, care demontează structurile și substructurile atomice, nu înseamnă că va mai ști totdeauna să pună totul la loc. Fără stâlpii verticali transcedentali de rezistență Turnul Babel al civilizației se poate prăbuși atunci când nimeni nu se așteaptă. Un bolovan urnit din vârful muntelui se poate prăvăli și amesteca din nou aurul cenușiu și argila din om. Tot astfel dacă stârnim din loc piatra din capul unghiului de la temelie, tot ceea ce nu este clădit în adâncuri pe fundație solidă, atunci când vine cutremurul se preface în nisip mișcător care se risipește în vânt.

După excesele revoluțiilor seculare prin care a fost nevoit să treacă în ultimile două secole, a culturilor și a civilizațiilor desacralizante pe care le-a creat, a unei istorii plină de bătălii istovitoare și fără nici un sens, omul este acum în căutare de noi experiențe și experimentări utile sau inutile, de creații esoterice și exoterice, non-tradiționale. Omul contemporan vrea înălțare la ceruri dar fără chenoză, reînviere sprituală dar fără asceză, fără smerenie și fără de cruce. Nu mai așteaptă ploaia harului divin ci își prepară singur în laboratoarele alchimiei psihice elixirurile pentru extazul și exaltarea sa faustică, narcisistică și egolatră, în spiritul noului eon de dincolo de postmodernism.