Și îngerii se îndrăgostesc - Gabriela Mimi Boroianu

Și îngerii se îndrăgostesc

Era așezat la masă, scria. Așa cum o făcea în fiecare seară până aproape de răsăritul soarelui. Aplecat asupra caietului cu stiloul în mână își rezema fruntea în palmă. Pletele cărunte i se revărsau pe față, peste degetele pătate de tutun. Veioza așezată pe un colț al biroului își arunca lumina asupra foii, parcă vrând să dea viață cuvintelor așternute pe hârtie.
Îl veghea din înaltul cerului, așa cum o făcea în fiecare noapte de când răsărea prima stea și până lumina soarelui îl alunga la somn. Îi cunoștea toată viața, îi fusese alături de când se născuse, îl văzuse crescând. Prima zi de școală, prima literă așternută pe hârtie. Îi fusese alături când sărutase prima fată, când vărsase prima lacrimă din iubire... Îi citea inima în ochii umbriți de genele lungi și negre, întunecați ca noaptea și atât de adânci. Trăise alături de el bucurii, supărări, frustrări, fericire și tristețe, o viață. Rupându-se puțin câte puțin din înaltul cerului...
Alunecă pe raza Lunii și se așeză pe pervazul ferestrei deschise, privindu-l. Mirosul liliacului inunda toată grădina. Un vânticel de primăvară aducea în cameră mirosul lui. Zilele trecuseră atât de repede..., o viață de om ce se apropia de sfârșit. Ar fi vrut să le poată opri curgerea, ce pentru ea oricum nu însemna nimic, dar care aduceau mult prea repede sfârșitul pentru el. Nu vroia să-l piardă, nu vroia! Nu înțelegea prea bine ce i se întâmplă, niciodată nu se atașase atât de mult de un muritor pe care îl avea în grijă. Devenise dureros de conștientă că ceva se petrece însă nu-şi dădea seama ce. Cum întorcea privirea în altă parte și nu-l mai zărea cum un gol imens se năștea în ea. Nu și-l putea explica, nu știa ce înseamnă, era ceva atât de nou. Stătea pe pervazul ferestrei și-l privea simțindu-i frământările și durerile cei alergau prin suflet. Erau conectați într-un mod straniu. Nefiresc.
O durea durerea lui, plângea împreună cu el, zâmbea când zâmbea și el, era fericită când era și el, dar ar fi vrut mai mult. Ar fi vrut să poată să-i alunge supărarea să-i facă ziua mai luminoasă și noapte mai liniștită. Ar fi vrut să-i poată da alinarea de care avea atâta nevoie.
Pătrunse în cameră alunecând peste pervaz, se așeză în spatele lui privindu-i peste umăr, la cuvintele ce alergau pe coala de hârtie ușor aplecate. Îi simțea mirosul ce se ridica din pletele lui amestecat cu tutun, simțind furnicături în vârful degetelor... Ar fi vrut să aibă trup doar pentru a se putea juca cu degetele în părul lui. Acest adevăr o lovi cu forța unui uragan devastator îndoind-o de mijloc. Începu să plângă și pentru prima dată lacrimile-i țâșniră din ochii mari arzând-o. Nu era pregătită pentru asta, nu știa cum să reacționeze, știa doar că aceste sentimente se născuseră în ea împotriva firii și crescuseră ajungând să nu o mai încapă. Ar fi țipat dar nu avea glas. Și cât și-ar fi dorit să aibă...
Întinsă mâinile încercând să-l cuprindă, dar ea era doar un duh fără substanță, era doar un înger... și nimeni nu-i spusese că și îngerii se îndrăgostesc...

de Gabriela Mimi Boroianu
19.07.2014