Scrisori în tăcere - Maria-Anda

Soarele își croia drum prin perdelele îngălbenite, aruncând lumini palide peste mobilele vechi. În aer plutea un amestec de miros de lemn, hârtie veche și un vag iz de medicamente, amintirea ultimelor zile ale bunicului Victor. Casa era tăcută acum, dar pentru Clara fiecare colț avea o poveste. Fiecare scârțâit al podelei părea să fie încă un ecou al pașilor lui.

Trecuseră două luni de când bunicul murise, răpus de o boală incurabilă care îl mistuise încet, luându-i forța, dar niciodată blândețea. Până în ultima clipă, Clara fusese acolo, ținându-l de mână, vorbindu-i, chiar și atunci când el abia mai putea răspunde. Îl privise cum slăbea, cum ochii i se împăienjeneau de durere, dar în acei ochi nu văzuse niciodată teamă. Bunicul Victor fusese stâlpul ei, omul care îi ștersese lacrimile când era mică, care îi spusese povești la gura sobei, care o învățase cum să urce în copaci și cum să găsească liniște în lucrurile mărunte.

Pentru Clara, bunicul fusese mai mult decât un bunic. Fusese un tată. Un tată așa cum Radu, tatăl ei, nu reușise să fie.

Îl iubea pe Radu, dar îl simțea mereu departe. Nu pentru că nu încercase—când era acasă, vorbeau, râdeau, se înțelegeau. Dar problema era că Radu nu era aproape niciodată. Lucra în străinătate de când Clara era mică și, deși vorbeau la telefon, distanța rămânea o prăpastie între ei.

Acum, Radu se întorsese pentru câteva zile și venise cu ea la casa bunicului. Îi însoțea și Gabriel, verișorul ei.

— Ar trebui să începem, spuse Radu, aruncând o privire în jur.

Clara dădu din cap. Încercă să nu se lase copleșită de emoții și își suflecă mânecile. Împreună cu Gabriel, începu să șteargă praful, să aerisească încăperile, să împăturească hainele bunicului care încă păstrau vag mirosul lui.

Radu se ocupa de pod. În schimb, biblioteca rămăsese pentru Clara și Gabriel.

— Cred că bunicul avea mai multe cărți decât școala noastră, zise Gabriel , răsfoind un volum prăfuit.

Clara zâmbi slab. Îi plăcea să se afunde în bibliotecă, să simtă textura vechilor coperți sub degete, să redescopere locurile unde bunicul lăsase semne de carte.

Atunci, ochii îi căzură pe un album mare, cu coperți de piele roasă. Îl ridică și, pe măsură ce îl deschidea, câteva plicuri îngălbenite se strecurară dintre pagini și căzură pe podea.

— Ce-s astea? întrebă Gabriel, ridicând unul.

Clara îl luă și, când citi numele de pe el, simți cum inima i se strânge.

Pentru fiul meu, Radu.

— Sunt pentru tata…

Mâinile i se încleștară pe hârtie. Plicurile erau închise, dar puteau fi desfăcute ușor. Erau mai multe, unele mai vechi, altele mai recente.

Tatăl ei coborâse între timp din pod și, când le văzu în mâinile Clarei, privirea lui se schimbă.

— De la tata? murmură el.

Clara îi întinse scrisorile, iar Radu, ezitant, desfăcu un plic.

*"Fiule,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri, dar trebuie să le scriu. Am greșit. Când mama ta a murit, tot ce am știut să fac a fost să muncesc. Am muncit până când durerea s-a estompat. Am muncit până când mi s-a părut că am reușit să uit. Dar în tot acest timp, nu v-am fost alături ție și surorilor tale.

Ai avut nouă ani când ai pierdut-o pe mama ta. Eu eram tatăl tău, dar în loc să te iau în brațe și să-ți spun că totul va fi bine, m-am îndepărtat. Am crezut că, dacă îmi ocup timpul, nu va trebui să-mi înfrunt durerea. Dar am greșit. În timp ce eu mă refugiam în muncă, voi ați rămas singuri.

Te-am văzut crescând, dar n-am fost acolo pentru tine. Când ai plecat de acasă, n-am încercat să te opresc. Dar niciodată nu te-am uitat.

Dacă ai putea să mă ierți, Radu, să înțelegi că te-am iubit, chiar dacă n-am știut să-ți arăt… Poate e prea târziu, dar am vrut să-ți spun asta.”*

Radu își trecu mâna peste față, respirând greu.

Clara deschise un alt plic. Pe el scria numele ei.

"Draga mea Clara,
Ai fost singura punte între mine și tatăl tău. Când veneai la mine, era ca și cum o parte din el se întorcea acasă. Îți spun aceste lucruri pentru că sper că tu vei putea face ceea ce eu nu am avut curajul să fac. Spune-i tatălui tău că-l iubesc. Spune-i că regret că am tăcut atâția ani. Și spune-i să nu repete greșeala mea."

Clara simți lacrimi fierbinți în ochi. Radu, însă, rămăsese tăcut.

A doua zi, Radu luă inițiativa de a-i face o pomenire tatălui său.

În biserică, în timp ce preotul rostea rugăciuni, Radu asculta, dar mintea îi era plină de amintiri. Își amintea copilăria sa, cum își dorise de atâtea ori ca tatăl lui să-l ia în brațe, să-i spună că îl iubește. Acum, când preotul vorbea despre bunicul Victor ca despre un om bun, muncitor și corect, Radu se întreba dacă nu cumva îl judecase prea aspru.

La sfârșitul slujbei, Clara îi strânse mâna.

— Vrei să mergem la cimitir?

Radu dădu din cap.

În fața mormântului, Radu a îngenuncheat. A rămas câteva momente tăcut, privind numele tatălui său gravat în piatră.

— Îmi pare rău, tata, șopti el. Pentru tot.

Clara îl privi. Pentru prima dată, vedea în el nu doar pe tatăl ei distant, ci un om care încerca să înțeleagă, să repare, chiar dacă era prea târziu.

Câteva luni mai târziu, Radu se întoarse definitiv în țară. Nu voia să fie pentru Clara ceea ce Victor fusese pentru el—o figură pierdută în timp, o umbră. Voia să fie tatăl pe care și-l dorise și el.