Scrisori dintr-o altă viaţă ( fragment) - Maria Ieva

Dacă astăzi ar fi ultima zi în care aş putea să îţi vorbesc, aş alege să tac; te-aş privi ca şi cum soarele ar străluci pentru ultima dată şi apoi aş închide ochii lăsând să se imprime pentru totdeauna în gândurile mele ritmul inimilor noastre. Îţi scriu doar atunci când simt că nu mai pot locui în propriul trup, când inima, de atâta iubire, nu mai are loc în piept. Să-ţi poţi trăi iubirea printre cuvinte, să le laşi să se topească în sufletul tău şi din lava iubirii să le poţi învăţa un alt zbor, este un miracol pe care doar cei aleşi pot să îl înţeleagă.
În câte cuvinte se măsoară o atingere? Nu veni să despici firul în patru şi să mă întrebi despre ce atingere vorbesc. Ştii foarte bine! Vorbesc despre lucrurile fireşti, despre atingerea mâinilor, atingerea buzelor, vorbesc despre îmbrăţişarea inimilor şi de ce nu, pot să vorbesc şi despre îmbrăţişarea sufletelor, despre acea atingerea care nu se întâmplă în plan fizic, dar se întâmplă într-un plan mult mai înalt, într-o altă dimensiune în care doar Dumnezeu are dreptul să cioplească cruci. 
Greu ar fi nu să-mi măsor cuvintele, cu siguranță voi găsi o modalitate prin care să-mi fac buzele să vorbească doar atât cât este necesar, ci greu ar fi să pot cântări o atingere. Cum să măsori ceva pentru care nu ai unitate de măsură? N-am cum să aflu câte bătăi de inimă ar trebui să îmi zguduie pieptul pentru a îmi oferi posibilitatea de a fi eu însămi. Cele mai frumoase poezii sunt cele de dragoste, poezia ca şi femeia capătă lumina îngerilor doar atunci când fiecare celulă, fiecare literă mustește de iubire. Poate tocmai din această cauză adevăratele iubiri sunt rare şi nu pentru că femeia nu ar fi capabilă de iubire, ci pentru că frumuseţea versului stă în aceeași măsură în inima poetului cât şi în inima cititorului. Îți scriu ceea ce poate n-ar trebui nici să gândesc, sunt lucruri mult mai importante decât glasul cuvântului nerostit. Nevoia de a-mi crea o altă lume, o lume în care în fiecare zi te poți îndrăgosti de o altă față a aceluiași om, m-a făcut să mă apropii de tine. Ochii, da, ochii au fost cele două lumini din care Universul meu s-a născut. Nu, nu s-a născut printr-o explozie; nici din picături de lumină, s-a născut din bătăile neregulate ale inimii în momentul în care cei doi poli s-au apropiat de ecuator. Nu definiţiile sunt importate, viața are poezia ei, dar din păcate, poezia de dragoste a devenit desuetă; acum se scriu destine pe ochiuri de curcubeu, se scrijelesc gânduri pe tălpile roase ale bocancilor şi viața se trăiește într-un mod virtual. Poate peste câțiva ani şi mamele vor deveni virtuale; nu zâmbi, nu ai zis tu că Dumnezeu atunci când a creat lumea avea Internetul la dispoziție şi a folosit toate conexiunile pentru a-i crea creierul lui Adam şi inima Evei? Toate fluxurile de energie care există într-un om sunt reţele virtuale, reţele prin care Dumnezeu permitea conexiunea cu alte lumi. Am spus intenţionat că permitea, nu m-am exprimat greşit. Azi, Adam suferă de alzheimer, iar Eva este la cel de-al doilea infarct, un infarct de miocard care a despicat miezul cuvântului decojindu-l de pieile şerpilor veninoși. Cât de minunat este să poţi avea idealuri, dar şi mai minunat este să îl poţi purta pe Dumnezeu în tine! Ne îndrăgostim nu de chip şi nici de trup, ne îndrăgostim de Dumnezeul din celalat. Şi, atunci, cum ar putea o asemenea iubire să fie înăbuşită, cum am putea să nu-i dăm luminii, lumină şi iubirii, iubire? 
O întrebare capătă răspuns, alta se naşte, ca o perpetuare a vieţii, un semn că încă mai exist. La capătul celălalt de lume, acolo unde visele întotdeauna prind contur, continui să duc mai departe ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru mine. Ştiu că fiecare zi este un dar, că fiecare zi ar trebui să fie o bucurie, dar mai ştiu că uneori darurile te stingheresc pentru că nu ai fost obişnuit să le primeşti, iar bucuriile au nevoie din când în când de tristeţe. Ce s-ar face sufletul dacă ochii nu ar putea să plângă?