Scrisori către mine însumi - Bugiac Lucian

Prima scrisoare a sosit într-o zi de miercuri, strecurată printre facturi și pliante publicitare, fără expeditor, fără vreun semn distinctiv care să o diferențieze de miile de mesaje efemere ce vin și pleacă fără a lăsa vreo urmă. Dacă n-ar fi fost scrisul, acel scris pe care l-aș fi recunoscut oriunde, cu o caligrafie ușor înclinată spre dreapta, cu litere dezlipite între ele din cauza dorinței de a scrie mai repede, și un spațiu între rânduri imens. Probabil că nici nu mi-aș fi bătut capul cu ea, ci aș fi aruncat-o direct la gunoi, considerând-o fie o eroare de livrare, fie o glumă răsuflată. Și totuși, ceva m-a oprit.

Am desfăcut plicul, mai mult din curiozitate decât dintr-un sentiment real de anticipare, dar cu fiecare cuvânt pe care îl parcurgeam, am simțit cum un fior greu și rece îmi alunecă încet pe șira spinării, o senzație de stranie familiaritate amestecată cu o teamă difuză, aproape imperceptibilă, dar persistentă.

Dragă Eu,
Poate Îți vine greu să crezi, dar sunt tu. Nu tu-acum, ci tu cu zece ani în urmă. Nu știu cum s-a întâmplat asta, nici dacă mesajul meu te va găsi sau va fi îngropat într-un sertar, uitat printre hârtii fără importanță, dar dacă ajunge la tine, te rog, răspunde-mi: suntem fericiți?

Am citit și am recitit aceste fraze de mai multe ori, de parcă mintea mea refuza să le accepte, iar ochii încercau să descopere o eroare, o anomalie care ar fi putut explica ceea ce tocmai se petrecea. Dar scrisul era al meu, formulările erau ale mele, ba chiar și ezitările dintre rânduri păreau să reflecte exact acele gânduri pe care le-aș fi avut la vârsta de douăzeci de ani, când lumea încă mi se părea un labirint de alegeri imposibile, fiecare dintre ele purtând promisiunea unui viitor diferit.

Am întors plicul pe toate părțile, căutând un timbru, un indiciu, orice ar fi putut justifica logic existența acelui mesaj, însă nu era nimic, niciun oraș de proveniență, nicio ștampilă, doar data imprimată discret în colțul din dreapta sus: exact acum zece ani.

M-am așezat la masă cu scrisoarea în față, degetele jucându-se absent cu marginea hârtiei, încercând să îmi dau seama cum ar trebui să reacționez. Ar fi trebuit să răspund? Și dacă da, ce aș fi putut spune?

Am ezitat. Și poate tocmai din această ezitare s-a născut a doua scrisoare.

O săptămână mai târziu, am găsit un alt plic, identic cu primul, așteptându-mă în cutia poștală, ca și cum universul îmi oferise un răgaz să mă hotărăsc, dar, văzând că nu o fac, hotărâse să insiste.

Dragă Eu,
Tăcerea ta mă neliniștește. Înțeleg dacă ți se pare o absurditate sau un vis ciudat din care aștepți să te trezești, dar te rog, dacă există vreo șansă ca acest mesaj să ajungă la tine, răspunde-mi. Spune-mi ce greșeli ar trebui să evit. Spune-mi ce drum ar trebui să aleg.

Și atunci am înțeles că aceasta era, de fapt, întrebarea esențială, întrebarea pe care orice om și-ar dori să o poată adresa versiunii sale mai înțelepte, întrebarea care transformă regretul într-o simplă iluzie, într-o piesă ce poate fi mutată din nou pe tabla de șah a vieții.

Dar dacă aș fi avut șansa să îmi răspund, ce aș fi putut spune?

Să-l avertizez să nu se îndrăgostească de persoana nepotrivită, de teama suferinței care va urma? Dar fără acea iubire, ar mai fi înțeles vreodată ce înseamnă să iubești cu adevărat? Să-i spun să nu accepte acel job care l-a epuizat, dar care i-a deschis ușa către atâtea oportunități? Să-i spun să evite greșelile care mi-au adus cea mai mare suferință, fără să știu dacă tocmai acele greșeli au fost cele care m-au făcut omul de azi?

Poate că durerea nu este o greșeală. Poate că nu există nimic de evitat. Poate că fiecare alegere, fiecare pas, fiecare cădere este inevitabilă, iar orice încercare de a rescrie trecutul ar însemna să îmi rescriu propria existență, să devin cineva care nu a învățat nimic, cineva care nu a trăit cu adevărat.

Cu aceste gânduri, m-am așezat la birou și, pentru prima dată de când primisem scrisorile, am luat stiloul în mână. Nu pentru a oferi avertismente, nu pentru a corecta trecutul, ci pentru a-i spune un singur lucru, cel mai sincer adevăr pe care îl puteam rosti:

Nu căuta drumul corect, pentru că nu există. Există doar drumul pe care alegi să mergi. Și, indiferent pe care îl vei alege, vei ajunge la tine.

Am împăturit hârtia, am sigilat plicul și am scris pe el numele meu. N-am știut unde să-l trimit, nici dacă avea să ajungă vreodată la destinație.

Dar poate că, într-un fel, fusese deja primit.