Sânzienele, cultul mitologic în folclorul românesc - maria.filipoiu

SÂNZIENELE, CULTUL MITOLOGIC ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC

Drăgaica sau Sânzienele reprezintă o sărbătoare a folclorului românesc, în care este perpetuată tradiția strămoșească, moștenită de la daci sau chiar provenită de la civilizația Cucuteni, îmbogățită în decursul timpului cu noi ritualuri zonale pe cuprinsul României.
Ele asigură puntea de legătură între vremurile prezente cu trecutul strămoșilor, de care ne amintim cu dragoste și bucurie în fiecare an, de-a fi celebrate în toate colțurile lumii - diaspora română - din Europa până în Australia, America Latină, Asia și alte locuri, unde au migrat românii, ducând cu ei tradiții de pe plaiurile mioritice.

Originea Sânzienelor este în cultele precreștine

Vechimea Sânzienelor nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că au o vechime mai mare decât atestarea documentară a teritoriilor României de azi și precede cu mult momentul nașterii lui Iisus, sărbătoarea fiind ancorată în cultele precreștine. Sărbătoarea mitologică are semnificație agrară, legată de solstițiul de vară – 21 iunie, care marchează începutul verii astronomice. În acest studiu și-au adus contribuția istorici și etnografi ai României moderne: Mircea Eliade (autorul lucrării „Istoria Religiilor”), scriitorul și etnologul Romulus Vulpescu, istoricul-arheolog Vasile Pârvan și alții. Ei consideră că denumirea de Sânziene nu provine de la numele lui Ioan Botezătorul (sanctus dies Johannis) așa cum credeau primii creștini, ci etimologia este în latinescul „sanctus” (sfântul) și „zâne, ziene”, numele ziței romane Diana (forma pluralului ziene).
În lucrarea „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, etnograful Marcel Lutic explică numele de Sânziene, având mai multe semnificații legate de data de 24 iunie, în care termenul de Sânziene se raportează la zânele bune, care își fac aparitia în noaptea de 23 spre 24 iunie, când este celebrată sărbătoarea lor - Sânzienele sau Drăgaica - de obicei în sudul României.

Similitudini etimologice și spirituale

Lingvistul Alexandru Ciorănescu recomandă o proveniență multiplă a Sânzienelor – etimiologia sanctae Dianae combinată cu Sanctus Johannes.
Sărbătoarea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, prăznuit în 24 iunie se suprapune Sânzienelor, sărbătoare ce provine din vechiul cult roman, legat de zeița Diana, zeița pădurilor, fiind și singura sărbătoare păgână acceptată de ritul ortodox. Potrivit tradiției, Sânzienele sunt femei frumoase, preotese ale Soarelui, tămăduitoare de boli, care înmulțesc păsările si animalele, cărora le este dedicată și una din colindele verii, purtând numele de „Mândru cântă un cerb în codru". Îl aduce în centrul atenției, pe Ioan Botezătorul - Sânzionu (Botezătorul lui Dumnezeu), prăznuit de creștini, tot în ziua de 24 iunie.
Pentru zânele bune înfloresc în preajma zilei de 24, florile ce le poartă numele - Drăgaicele (Drăgaica).

Sânzienele - zâne bune sau spirite prolifice

În folclorul românesc Sânzienele sunt zâne bune care trăiec în cete și își manifestă prezența doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când, se deschizând cerurile, iar spiritele bune se lasă plutind prin văzduh, până aproape de pământ, să intensifice mirosul florilor lui, să sorocească rod holdelor, să vindece bolile oamenilor și să sporească puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Ele dau har înmulțirii păsărilor cerului dar și a animalelor pământului, alungă fenomenele primejdioase oamenilor și pământului, cum sunt stihiile naturii: grindina și vijeliile, vifornițele și tornadele.
Având semnificație prolifică, Sânzienele, se mai numesc și Drăgaice, cuvânt care înseamnă frumoase, de la „Draga” în limba slavă.
În „Imnurile orifice”, Drăgaicele sau Drăgoaicele (denumire de la care provin numele Drăgoi, Dragu sau Draga) sunt descrise ca „fecioare înmiresmate”, prietene ale sălbăticiunilor, cu har tămăduitor a plantelor, când natura se află în plenitudinea vegetală - 21 iunie fiind solstițiul de vară. După această dată se spune că se întoarce „crângul cerului spre iarnă”, iarba „se coace de cosit”, iar „plantele dau înapoi”.

Originea mitologică a Sânzienelor

În multitudinea de semnificații pe care le au Sânzienele se află și legende străvechi, în care, zâna Iana Sânziana, pe care însuși fratele ei - Soarele - și-o dorește de soție, dar în aceste zile „Doamna florilor”este transformată în Lună (florile de Drăgaică având culoarea galben luminos), întâlnirea dintre cei doi aștrii fiind imposibilă.
Etnologul Ion Ghinoiu scrie în „Dicționarul de Mitologie Română”:
„În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii zeițe neolitice, Divinitate Lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Luna, în Panteonul roman, și cu Hera și Artemis, în Panteonul grec. În ziua solstițiului de vară, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă și dansează peste câmpuri și păduri, împreună cu alaiul său nupțial. Când i se nesocotește însă ziua, Drăgaica stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros”.
Toate legendele și ritualurile păstrate de Sânziene atestă faptul că românii au de-a face cu reminiscențele misterelor preistorice, care aveau în centru o nuntă sacră, menită să asigure rodnicia pământului și a omului. Sărbătoarea de Sânziene este Solară și Lunară, legată de fecunditate și rodnicie, situată la trei zile după solstițiul de vară - 21 iunie. Această zi este cea mai lungă din an, cunoscută în astrologie și mitologie ca: „Ziua Soarelui”, „Cap de Vară”, „Ursita”, „Drăgaica” sau „Amuțitul Cucului”.
În funcție de zona geografică, unele manifestări folclorice conțin ritualuri prin care tinerii își caută perechea - Ursita. În unele zone se aprind ruguri uriașe pe culmile dealurilor, flăcăii făcând rotocoale cu flăcările, iar culegătorii de plante tămăduitoare strâng „usturoi de sânziene”, numai cât durează răsăritul Soarelui în dimineața zilei de 24 iunie.
Fiind „Ziua Soarelui”, astrul „stă în loc” mai mult pe cer și admiră „Drăgaicele” în manifestările ludice.
Potrivit credințelor strămoșești, cine face baie cu „apă de stele” (o infuzie din 9 plante, printre care și Drăgaica - sulfina, cu apă curgătoare), în noaptea de 23 spre 24 iunie, va fi sănătos tot anul.
„Apa de stele” este considerată roua din ajunul Sânzienelor, cu efecte magice asupra femeilor, care vor fi drăgăstoase tot anul. De aceea, ele trebuie să se tăvălească noaptea prin roua de pe plante.
„Apa de stele” culeasă de bătrânele satului care, când o adună, nu au voie nici să vorbească, nici să se întâlnească cu altcineva în drumul lor spre casă.
Petre Țăranu relatează într-un articol intitulat „Mitul Sânzienelor în lumea Dornelor de odinioară”, despre „Legenda Cucului”.
„Într-o vreme demult apusă, Dumnezeu a coborât pe pământ cu o ceată de îngeri, pentru ca aceștia să vadă cum trăiesc oamenii. Unul dintre ei s-a întristat la întoarcerea în cer și i-a povestit lui Dumnezeu că a întâlnit o frumoasă păstoriță care își striga mereu fratele pierdut, numit Cucu. Îngerul era mâhnit că nu reușise să o ajute pe frumoasa păstoriță și se temea că nu o va putea uita niciodată. Dumnezeu a decis atunci să întrerupă întâlnirile între îngeri și lumea pământeană, transformând pe toți îngerii în stele și risipindu-i pe cer. Cum steaua îngerului îndrăgostit continua să vădească semne de tristețe, pâlpâind firav pe bolta cerească, Dumnezeu a izbit-o de pământ la picioarele tinerei fete atât de puternic, încât s-a prefăcut într-o mulțime de scântei. Porunca dumnezeiască a fost ca fiecare scânteie să prindă viață pământească și să se numească scânteiaș (licurici), iar preafrumoasa păstoriță a fost prefăcută în zână - Sânziana).”
Astfel se explică „Amuțitul Cucului”, după apariția licuricilor, în ziua de Sânziene, de când cucul încetează a mai cânta, iar zânele își încep horele lor prin noaprea cu stele sau la lumina licuricilor, din 23 spre 24 iunie. Perioada de cântat a cucului începe în echinocțiul de primăvară - „Ziua Cucului”, 2o martie - și se încheie la solstițiul de vară „Amuțitul Cucului”, 21 iunie. În această perioadă, el o strigă pe frumoasa păstoriță, iar îngerii auzindu-l, de invidie îi iau glasul timp de 9 luni, până în primăvara următoare, când începe un nou ciclu agrar și pastoral.

Ritualuri magice cu plante tămăduitoare

Sărbătoarea Sânzienilor fiind așezată în plin sezon al naturii, când totul germinează, a fost aleasă ca cea mai potrivită zi pentru culegerea plantelor de leac, dar pentru că ierburile câmpului să nu-și piardă din proprietățile tămăduitoare, legenda spune că această practică a impus respectarea unor canoane la recoltare: este interzis ca la cules să fie smulse rădăcinile plantelor ori ruperea crengilor lor, iar culesul trebuie înfăptuit nu de oricine, ci numai de persoane pure - fecioarele. Drăgaica sau sulfina și alte plante (mușețelul, levănțica, frunzele de dafin, salvia, salcia), înainte de a fi puse la uscat și vegheate cum își statornicesc calitățile, sunt duse la biserică și sfințite, pentru a-și păstra proprietățile vindecătoare. Păstrate într-un anumit loc al casei, în apropierea icoanelor, ierburile pot avea proprietăți magice.
Purtătoare de sacralitate, florile de sânziene – galbene, albe sau mai rar roșii -, ca și celelalte plante de leac, culese după un ritual anume, spun cei care ni le oferă, mai ales la 24 iunie, de Sânziene, ne „apără și ne tămăduiesc de toate relele și de toate bolile”, iar seamă floarea de sânziene „ne aduce noroc trupului și casei” și “sunt bune de norocul menit”. Puse în apa de baie a copiilor „dau tărie, revigorează și îndepărtează frigurile”. Cât privește pentru fete și femei, cu sânziene în păr, în sân sau sub perne chiar, în noaptea de 23 spre 24 iunie, „frumusețea lor nu numai că devine mai pronunțată” dar prin „farmecul lor”, devin mai „drăgăstoase”
Florile de sânziene puse de fete sub pernă sunt magice, atunci când ele își visează „Ursitul”.
Fetele care împletesc coronițe cu astfel de flori și le agață într-un pom în acea noapte, 23 spre 24, daca dimineața găsesc rouă pe ele, este semn că chiar în acea vară își vor întâlni iubitul.
Tot în cartea „Timpul sacru- Sărbătorile de altădată” – mai scrie:
„În ajunul Sânzienelor, spre seară, se aruncă o coroniță de sânziene pe casă, iar dacă aceasta rămâne acolo, înseamnă pregătire de măritiș pentru fata care a aruncat-o. Coronița căzută trebuie aruncată încă de câteva ori, iar a câta oară se oprește pe casă, atâția ani mai trec până când se mărită fata.”
În Bucovina, fetele (și uneori feciorii), își așează coronițele de sânziene pe cap, apoi, se îndreaptă spre țarcul vitelor, unde acestea dorm noaptea. Aici iau coronițele de pe cap, le așează pe țărușii sau stâlpii de lemn ai țarcului, cât mai aproape de intrare și dacă animalele se îndreaptă către ele, una, două sau mai multe dintre animale, atunci dezlegătorii enigmelor deslușesc – câte animale sunt sensibilizate, atâtea căsătorii vor fi încercate pe parcursul vieții de depozitarul coroniței.
Coronița aruncată pe casă sorocește la vârstnici, anul sau anii când se vor stinge din viață.
Pentru frumusețea ritualurilor pe firul legendei și misterul miturilor, sărbătoarea Sânzienelor este parte din tezaurul folcloric românesc, ce nu trebuie ratată de tinerii vremii.

22 iunie, 2021
Maria FILIPOIU / UZPR
București, România