Samoila - creaţii proprii

Te legi cumva de o himerǎ,
De o discuţie
La telefon,
Iubirea lui e austerǎ,

Privirea mi-o caut oriunde-o arunc
În câmpuri întinse, în lanuri pustii,
Purtarea-mi e blândǎ ca ochii de prunc,
Rechinul, fierea, veninul sunt prostii.

În noaptea lumii ai plecat tiptíl
Sǎ scapi de o minciunǎ în rǎspǎr
Şi sǎ o pui pe condamnat fitil
Sǎ simtǎ lame ascuţite-n pǎr.

Totul se transformǎ-n lume
Orice-ai face,
Orice-ai spune
Ca un om pornit pe glume,

Deştepţi orgolioşi
Gǎseşti la orice pas,
Închipuindu-se coloşi
Ai ducerii de nas.

Doamne,
Cât eşti de mǎreţ!
Nu mi-ai dat
Luciditate

Dacǎ scrii
Cu luare-aminte
Despre tot
Ce-ţi umblǎ-n minte,

Neputând sǎ înţeleagǎ
Cǎ perfectu-i ideal,
Cel fǎrǎ credinţǎ neagǎ
Tot ce nu-i material.

Dacǎ te-ai deschis, în fine, cǎtre o iubire mare
Dǎruieşte-te cu totul pânǎ cazi într-o neştire
Ca şi când tot roşul lumii te va ţine pe nuiele
Aşezate rânduri-rânduri întru-n rug cu floricele.

Mǎi, Ţuţea,
Mǎ tot gândesc
La vorba ta adâncǎ
Despre proşti,