Samoila - creaţii proprii

Lumea zice cǎ-s poet,
Exprim atâtea gânduri
Prin cuvinte de profet
Aşezate rânduri-rânduri.

Potecǎ îţi croieşti pânǎ la lume
Sǎ vorbeşti cu ea, sǎ uiţi cǎ eşti tǎcut,
Robia inimii plinǎ de glume
S-o-nduri ca veneticii fǎrǎ ţinut.

Porţi vecinǎtatea veşniciei
Suferind şi pentru ce nu eşti
Cǎ aşa e scris în codul gliei
Sǎ fii arat şi sǎ pǎtimeşti.

Iatǎ, îmi pun întrebarea:
Oare, ce e devenirea?
E ceva ce schimbǎ starea
Unui fapt precum iubirea?

Nǎdejdia rugii se îndoaie
Precum crenguţele de brad
Sub un omǎt bǎtut de ploaie
Cu picurile-i mari ce cad.

Subtile umbre autohtone
Mai populeazǎ azi o ţarǎ
Supravegheatǎ şi de drone
Ce prind o ştire foarte rarǎ.

Eu constat, fǎrǎ forţare,
Cǎ de-atâtea mii de ani
Metafizica nu are
Noutǎţi cu „talibani”.

O iubire gâfâitǎ
E lipsitǎ de candoare
Ca beţia aburitǎ
De spaime obositoare

Doreşti sǎ lupţi acum? De ce? Îţi rǎsunǎ-n cap ecoul
Sacadat şi plin de spaime care macinǎ eroul?
Nu-i mai bine sǎ laşi vremea sǎ îţi umple orice goluri
Şi sǎ nu te zbaţi ca prostul pentru clipele zerouri?

Şubrezit fiind, bǎiete,
De orice iluzie,
Te-ai trezit c-un dor de fete
Pline de confuzie.