Samoila - creaţii proprii

Mi-e dor de vechile monade
De forma lor ispititoare,
De dor cuprins-n acolade
Atât de pure, protectoare.

În sufletul lumii, bombastic,
Loveşte un fulger albastru,
Cǎzut din cerul fantastic
Cu zgomot de inger sihastru

Ştie focul că topeşte
Lăsând vraişte-n urma sa?
Nu cunoaşte îndeobşte.
Şi de-ar şti…nu i-ar păsa.

Sub furoul fin şi roş
Sfârcuri, perle aurii
Îmi zâmbesc ca unui moş
În costum uşor de schi.

Atât de tânăr şi curat
Mǎ avântam pe bulevard,
Cu sânge în obraji fardat,
Ochiam fetiţele prin gard.

Râul Doamnei e în spume,
Ploaia rece-l ţine-n duş
Cu o tainǎ şi-o minune
Ca un zbor de cǎrǎbuş.

Plictis franjurat de orbul dispreţ
Zace tăcut în coduri spontane,
Ironii reci cu fete morgane,
Se odihnesc în cupele de preţ.

Puţină glosă bardul ne toarnă în urechi,
Să nu irosim clipe doar numărându-le,
Ci să trăim mai bine ca suflete perechi,
Cu o speranţă vie încununându-le.

Pot veni la mine conţi,
Împăraţi, emiri bogaţi,
Fie ei deştepţi sau tonţi,
Pentru mine nu-s bărbaţi.

Vedeam prin ceaţă acelaşi şi acelaşi vis,
Îl cercetam atent pe faţă şi pe dos.
Pe Freud îl transportam ferice-n paradis
Să se convingă singur de-i este de folos.