Samoila - creaţii proprii

Mă pierd în clipele ce trec,
Devin trecut, câştig prezent
Şi-n viitor n-o să petrec
De va veni şi-oi fi absent.

Măi, Ţuţea, bată-te norocul!
Mi-ai spus că timpul iute trece,
Să nu mă joc mereu cu focul
În care pulberea petrece.

Eu sunt mai mult
Decât pot şti
Despre mine.
În stare sunt

Te îmbeţi cu apă rece!
Spune-o vorbă din popor,
Bei din ea, şi foamea-ţi trece
Ca oricărui muritor.

Mă întrebi preacurioasă
Despre lume dacă-i bună.
Îţi rǎspund, sincer, nu-mi pasă
Dacǎ-i rea sau dacǎ tunǎ.

Sǎ fie-o garǎ… oarecare,
De unde înainte-i stop
Pentru cel ce are-un scop
Sǎ-nţeleag-a lui cǎrare?

Am crezut, peste mǎsurǎ,
Cǎ faptele sunt ale mele
Şi nu au vreo legǎturǎ
Cu închipuiri rebele.

Sunt ce trebuia sǎ fiu ori aşa s-a întâmplat?
Gândul ǎsta m-a muncit, dar încǎ nu am aflat.
Setea lumii de-ar fi fost potolitǎ cu un vis
M-aş fi odihnit pe-o stea din grǎdina ,,Paradis”.

Picǎturile de ploaie cu structura lor mobilǎ
Dǎnţuiesc pe lângǎ flori într-o magicǎ idilǎ.
În strǎfund de zare-albastrǎ fulgerul se chinuieşte
Sǎ aducǎ o luminǎ pe-o iubire ce pǎleşte.

Agǎţat de Eu vǎd timpul concentrat într-o secundǎ
Şi mǎ-ntreb dacǎ e greu sǎ fii ochi în cerc de undǎ,
Sǎ am margini ridicate, oprind clipa sǎ disparǎ,
Fǎrǎ ca sǎ bag de seamǎ cǎ m-a folosit drept scarǎ.