Sakura - roryta

Se spune că o moştenire genetică poate apărea până la a noua generaţie. Aici însă, nu era vorba de nicio genă, de niciun patrimoniu ereditar, ci pur şi simplu de radioactvitatea transmisă cel mai probabil prin sânge sau prin cine ştie ce celule afectate în urmă cu mai bine de jumătate de secol. Ori poate că mama era doar purtătoarea unui virus care a afectat structura genetică a celulei, metamorfozându-se într-o consecinţă cu urmări catastrofale: cecitatea nativă a Sakurei.
Bâjbâi după păpuşa preferată căreia îi pusese numele mamei sale: Hana. De la ea ştia că Hana însemna floare şi că numele ei, Sakura, însemna cireşi înfloriţi. Asta pentru că o născuse chiar în luna aprilie, când în Japonia are loc cel mai mare festival dedicat naturii, ca însemnătate divină în tradiţia de adorare a florilor, un ritual de mare amploare consacrat efemerităţii vieţii. Un clipocit vesel o făcu pe micuţa drăgălaşă cu ochii migdalaţi să ciulească urechile. Inspiră cu toată puterea mirosul râului Abukuma, acea mirare a apei captivă-ntre cele două maluri, al cărui iz de stătut gâdila nărilei gingaşei Sakura. Foiala zilei apunea odată cu razele soarelui, iar undele de căldură necoaptă încă îmbrăţişau băştinaşii.
Zgomot de paşi se auzi la uşa fetei. Mersul familiar al mamei îi aduse liniştea şi se simţi protejată.
- Prinţesa mea iubită ce face?, zâmbi Hana cu blândeţe.
- Bine, mami. Te aşteptam, zâmbi şi Sakura îndreptându-şi chipul dulce după foşnetul de mătase al rochiei mamei sale.
- Ai luat-o cu tine pe Hana? Dormiţi împreună?
- Da, mami, râse fata în întunericul pe care-l ştia de atâţia ani.
- Ştii ce zi este mâine?
- Da. Este unsprezece martie. Dar nu e nicio sărbătoare...
Hana se apropie de pat şi strânse copila cu putere la piept.
- Pentru mine este, iubito! Mâine faci zece ani şi unsprezece luni, frumuseţe. Peste doar o lună este ziua ta şi împlineşti unsprezece anişori.
Râseră împreună, iar clinchetul de clopoţei al glasurilor lor atrase atenţia bunicii. Aceasta îşi târâi picioarele grele.
- Ce faceţi voi acolo, maimuţelor?, întrebă ea vesel.
- Stăm şi noi de vorbă ca fetele..., răspunse Hana glumeţ.
Keiko veni şi ea şi se aşeză de cealaltă parte a patului Sakurei.
- Bunico, bunico, tu ai păr alb?
- Da, iubito, răspunse Keiko punându-şi capul în poala fetiţei, lângă păpuşă.
- Cum arată culoarea albă?, întrebă Sakura deodată.
Keiko ridică din sprîncene şi privi tavanul din lemn de bambus. Oftă cu toată puterea, apoi începu să povestească cu răbdare.
- Sakura, culoare albă nu poate fi definită. Ea semnifică puritatea, căldura, dragostea şi luminozitatea. Auzi vocea Hanei? O iubeşti, nu? Ei bine, vocea ei este albă, aromată, dulce şi strălucitoare, asemeni unei stele de pe cer. Ceea ce vezi tu, în lumea ta, este întunericul, negrul. Opusul înseamnă alb. Este ca atunci când te frigi la degeţel şi-l pui repede în apă rece, ca să-ţi treacă. Frigul este opusul căldurii, întunericul este opusul luminii, urâtul este opusul frumosului.
Sakura râse scoţând la iveală câţiva dinţisori albi, de lapte încă, iar figura ei se destinse delicat.
Keiko, fără să vrea, scosese un oftat însă, iar Sakura se opri deodată:
- Ce-i, bunico? De ce te-ai înstristat?
Bătrâna nu răspunse.
- Uite, vezi? Acum nu mai eşti veselă...
- Lasă, nu mai băga şi tu în seamă o bătrână nesuferită ca mine, zâmbi ea.
- Dar tu nu eşti bătrână, bunico. Nu ai decât şaizeci şi cinci de ani.
Hana şi Keiko râseră amândouă şi dădură să se ridice de pe pătura Sakurei. Fetiţa însă, mai iute decât cele două femei, le prinse de mână cu o dexteritate pe care doar cei nevăzători o pot avea.
- Nu plecaţi!... Bunico, hai, te rog, spune-mi... De ce te-ai întristat?
Keiko se aşeză înapoi şi îşi sărută nepoţica pe frunte.
- Vezi tu, Sakura? Pe vremea când eu eram doar o fiinţă spirituală cu aripi, când nu ajunsesem încă pe lume, aici, în Japonia a avut loc o mare catastrofă. Cineva, un duşman de-al nostru, ne-a trimis un cadou nu prea plăcut: o minge uriaşă care a explodat. Mingea aceea conţinea aşa multă otravă, că a ucis zeci de mii de oameni, iar pe cei care au supravieţuit, i-a îmbolnăvit foarte grav. Pe atunci, mama mea Hikari, era însărcinată cu mine...
- Bunico, pe străbunica o chema Hikari?
- Da, puiule! Hikari înseamnă „iluminat”.
Sakura întoarse capul uşor şi-şi concentră toată atenţia pe auz, iar Keiko continuă blând:
- După ce mingea aia cu multă otravă a explodat, am fost nevoite să plecăm din Hiroshima şi să ne mutăm cât mai departe. Astfel, încet-încet am ajuns aici, în Iwanuma, Miyagi chiar când s-a construit oraşul şi tot aici am născut-o pe mama ta. Este destul de departe, la circa nouă sute de kilometri de oraşul unde s-a produs explozia.
Hana îşi privi mama într-un fel anume şi închise ochii, evitând să ofteze pentru a nu fi auzită. Ştia prea bine câtă suferinţă fusese în viaţa mamei sale, ştia că evocarea trecutului îi făcea rău, însă acum trebuia să povestească. Keiko relată mai departe:
- Şi atunci când duşmanii noştri ne-au trimis mingea aceea ucigaşă, după ce a explodat, a ieşit din ea un nor imens ca o ciupercă. Norul acela care s-a format atunci era foarte alb. Ca un puf, doar că un puf distrugător. I s-a spus bomba atomică şi este cea mai catastrofală armă de distrugere în masă construită vreodată de mâna unui om.
Sakura rămăsese în aceeaşi poziţie, iar pielea de pe braţe i se zbârli deodată. Conexiunile pe care le făcea în creier erau mult mai profunde decât ale celorlalţi copii de vârsta ei şi, de cele mai multe ori, uimea pe cei maturi cu inteligenţa şi logica sa. Îşi întinse piciorul sub pătură, se trase pe spate şi puse capul pe pernă apoi, cu ochii opaci, privi spre becul pe care nu-l vedea.
- Bunico, tu nu eşti rea, nu?, întrebă serioasă.
- Eu zic că nu, iubita mea, dar nu ştiu ce spun alţii...
Keiko îşi privi fiica, apoi o mângâie pe Sakura pe părul negru ca abanosul.
- Dar de ce mă întrebi?
Sakura ocoli răspunsul cu dexteritate.
- Întrebam şi eu aşa...
Hana se ridică de pe pat, iar Keiko imită gestul. Se aplecă, apucă de pătură şi o trase uşor peste Sakura până sub bărbie.
- Hai, noapte bună, îngeraş!
- Noapte bună, mami! Noapte bună, bunico!
Cele două femei zâmbiră şi ieşiră din cameră fără zgomot.
Hana însă se mai întoarse o dată şi o privi spre Sakura cu o dragoste nestăvilită. O sărută în gând din nou, apoi stinse lumina.
Gândul Sakurei stărui asupra ei o fracţiune de secundă, apoi îl îndepărtă iute, revoltată pe ea însăşi de o asemenea judecată. Cum să creadă că din cauza bunicii ei ea se născuse oarbă? Doar duşmanii aceia au greşit, nu ea. Oare plătea ea ceva din ceea ce făcuse Keiko? Nu, nu era cu putinţă. Scutură cu putere din cap, îşi strânse păpuşa în braţe şi adormi precum îngerii, cu un zâmbet suav pe chip.
Un vuiet asurzitor şi prelung se auzi deodată în mijlocul nopţii. Părea că vine de undeva din vintrele pământului, că acesta geme, se vaită şi se scutură ca apucatul, cuprins de friguri. Pe cer nu era nicio stea, iar întunericul era de nepătruns. Geamurile începuseră să zăngăne, iar podeaua aluneca în stânga şi în dreapta, ca un patinoar mobil ce pune la încercare capacitatea oamenilor de a-şi menţine echilibrul. Hana se sculă brusc foarte speriată şi dădu năvală în camera Sakurei. Keiko, mai înceată, se ridică şi ea şi se îndreptă spre uşa fetei. Tocurile de la uşi o luaseră razna, iar pereţii flambau în stânga şi în dreapta în unghiuri de-a dreptul periculoase. Duşumeaua nu mai era orizontală, ci părea că trasează în aer segmente neregulate, într-un dans haotic, mişcând cu putere tot ce se afla pe ea. Tânguiala apocaliptică a pământului îngrozi pe toată lumea, iar vecinii, rezemându-se de pereţi, se îmbulzeau afară, în stradă.
Sakura începu să ţipe, strângând în braţe păpuşa cu care adormise.
Clătinându-se pe picioare, cele trei reuşiră să iasă şi ele în stradă cu ce aveau pe ele.
Mişcarea tectonică însă continua cu o violenţă furibundă, zguduind din temelii toate casele, toate blocurile şi cele mai înalte clădiri. Furios, pământul certa oamenii pentru vina de a-l locui, de a-i extrage fără voie măruntaiele, de a-l batjocori milenii de-a rândul. Uneori, el îşi cere tributul, cere sacrificiul suprem şi astfel, obligă oamenii să plătească cu preţul vieţii cea mai mare culpă a lor: dispreţul şi ignoranţa faţă de ceea ce natura le-a oferit.
Noaptea neagră, care ar fi trebuit să se furişeze spre apus în acel ceas al dimineţii, se agăţa cu disperare de timp, oprindu-l în loc, chemând pământul în ajutor şi acoperind cerul cu o mantie neagră. Pământul urlă în continuare, iar venele începură să-i crape, căscând din loc în loc adevărate prăpăstii înguste şi adânci, înghiţind oameni, maşini şi case.
Timp de câteva minute nu se auzi decât ţipătul său tânguit, strigătul de revoltă şi zguduiala feroce. Apoi, o linişte macabră învălui oraşul. Oamenii au început să ţipe, la rândul lor, şi să plângă, să fugă care încotro, într-o agitaţie vecină cu nebunia.
Sakura, înspăimântată, întindea mânuţele după mama sa care plângea, iar Keiko dispăruse fără urmă.
Hărmălaia dură câteva ore după acel cutremur înfiorător, iar un ecran imens, atârnat pe zidul unei clădiri înalte, transmitea cele mai groaznice ştiri. Tocmai se produsese cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei.
Apocalipsa zilei însă nu se încheia aici.
Un bărbat sosi în fugă aducând cu el ştiri noi: urmau inundaţiile.
- De unde inundaţii?, întrebă cineva.
- Cred că au ieşit fluviile şi râurile din matca lor.
Hana îşi căută disperată mama, dar nu o găsi nicăieri. Oare unde era?
Un zgomot infernal, un bubuit colosal avea să întunece acea zi pentru totdeauna.
Hana întoarse privirea şi un zid de apă murdară o făcu una cu pământul. Sakura se pierdu şi ea, înghiţită de val, iar oraşul fu devorat de un tsunami înalt de peste zece metri. Mii de oameni au pierdut lupta cu munţii de ape îndârjite ce s-au prăvălit peste ei ca nişte blindate.
Cutremurul din Tōhoku avea să intre în istoria Japoniei abuziv, strivind liniştea omenirii.