Să gată pita! - Lucia Eniu

9 noiembrie 1922

O pagină care mi-a umplut sufletul de amar:

Să gată pita !
Copilul şedea pe marginea şanţului, pe pământul istovit de secetă. Părea firav în cămăşoaia prea largă pentru el şi era desculţ. Lacrimi mari îi brăzdau obrazul ars de soare. Plângea cu sughiţuri. M-am apropiat, speriat şi nedumerit. Nu-mi place să văd copii suferind şi să-i aud plângând. Suferinţa şi plânsul lor le simt asemeni unor gheare care mă sfâşie. Pata cea mai mare pe obrazul omenirii este suferinţa copiilor. N-am lovit niciodată un copil, al meu sau al altuia. Ar fi fost o nelegiuire fără seamăn.
I-am vorbit. Şi-a ridicat spre mine ochii mari, negri, adânci, umbriţi de tristeţe. Îmi era cunoscută figura lui. Nu mai venea la şcoală. Părinţii nu-l mai lăsau. Trudea la câmp, cot la cot cu ei. S-a ridicat, sfios. Era înăltuţ, dar prea firav pentru vârsta lui.
- Ce ai, măi, flăcău ?, l-am întrebat, vrând să-i arăt că-l tratez ca pe un bărbat în toată firea.
El a tresărit, şi-a şters obrajii cu dosul mânecilor largi, zdrenţuite şi şi-a lăsat capul între umeri. S-a lăsat jos, pe vine. Hohotele de plâns s-au pornit, iar, mai puternice. Mi-au acoperit glasul.
- Măi, fecior !, l-am dojenit cu glasul cel mai blând pe care l-am putut scoate din gâtlejul sufocat de amărăciune. Măi, fecior !
L-am ridicat, i-am şters lacrimile şi l-am ţinut strâns, în braţe. Tremura. Am simţit, în acea clipă, că strâng în braţe un neam întreg, lovit de neajunsuri, de secetă, de foamete, de griji de tot felul.
- Ce-ai spus ?, l-am întrebat. Şoptise ceva, numai de el auzit. Ce-ai spus, măi, fecior ?
- Să gată pita ! S-o gătat pita !, a reuşit el să articuleze printre alte hohote de plâns. S-o gătat pitaaaaaa !, a ţipat, apoi, ca o dojană grea şi prelungă.
De la părinţi, oameni cuminţi, harnici şi prea mândri să-şi strige neputinţa. am aflat că făina se împuţinase, mama făcea raţii de pită, o ascundea sus, pe grindă, şi-o împărţea, aşa cum putea mai bine, la cei şapte copii pe care-i aveau.
- Aista-i mai zâmbrit şi nu-l pot sătura, zâmbi ea strâmb, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare pentru plânsul copilului.
În seara aceea, cu doi desagi încărcaţi în spinare, am bătut la poarta de lemn putrezită de vreme. De după zadia mamei, uimită peste măsură, s-au ivit ochii negri, mari, speriaţi.
- No, hai, dragu’ mamii, hai să merem să vă coc pită.
Faţa copilului s-a luminat.
- Tătucă !, a ţipat el, hohotind de râs sau de plâns, n-am să ştiu în veci. Tătucă ! Avem pită !