Șase monede albe - Radu Tudoran

Când simțise mâna străină alunecându-i sub fustă și ridicându-se pe coapse cu o stăruință pe care nu o putea opri, Ania protestase slab, parcă plictisită că trebuie să se folosească mereu de aceleași vorbe neconvingătoare:
– Nu, nu! Te rog nu! Fie-ți milă de o biată fetiță nevinovată!
Dar bărbatul părea că nu aude glasul miorlăit al fetei. Mâinile lui căutau tremurând rufăria, pentru a o îndepărta. Ania simți apăsând-o supărător în obraz bărbia țepoasă a omului, în timp ce respirația lui aprinsă o ardea în ureche. Încercă să-și mute capul, dar nu reuși să iasă de sub apăsare și se resemnă.
– Numai de nu mi-ar rupe chiloții, se gândi, făcând involuntar, din șolduri, o mișcare pentru a lăsa elasticul să alunece, ajutând astfel să fie dezgolită mai ușor.
– Ai milă de o biată fetiță nevinovată, mai miorlăi încă o dată, apoi simți că, numaidecât, bărbatul are s-o stăpânească. Atunci, socotind naiv că își apărase îndeajuns presupusa feciorie, își lăsă picioarele moi, așteptând aproape indiferentă urmarea.
– Treacă și ăsta!, consimți, fără bucurie și fără părere de rău.

Ceea ce se petrecea i se părea acuma atât de lipsit de importanță, încât dacă omul nu și-ar fi impus ritmic și impetuos prezența categorică, ar fi putut să se lase furată de alte gânduri și să-l ignore. Auzi clar, peste gâfâitul lui, în odaia de alături, hârâitul caracteristic al pendulei care se pregătea să bată; apoi sunetele grave începură să curgă numaidecât, unul după altul, măsurate, muzicale. Încercă să numere bătăile, și atunci constată o sâcâitoare nepotrivire între ritmul lor larg, nezorit, și mișcările repezite, însoțite de gâfâituri, ale bărbatului. Era ca și când un soldat ar fi pierdut cadența, și, zăpăcit, s-ar fi străduit zadarnic să-și potrivească din nou pasul după muzică.

Ania strânse dinții și numără bătăile pendulei: una, două... Dar ritmul celălalt, mișcările bărbatului, care câteva clipe mai înainte îi fusese indiferent, se impunea acum precis, independent, încurcând numărătoarea. Se sforță să asculte pendula mai departe, bătăile grave îi tocau încet nervii ca un satâr neascuțit, care nu taie, ci numai zdrobește. Simți un val de căldură ucigătoare coborându-i pe șira spinării, ca să se răspândească apoi în tot corpul, cu furnicături mărunte, dese, de nesuportat. Numără totuși: trei patru...

Până atunci, nici nu-și dăduse seama cât putea fi ceasul. Observă numai că pendula nu se oprește, că e pornită pe un mumăr mare de bătăi. La a șasea lovitură, socoti că afară se întunecase; avea să urmeze o noapte nesfârșită, ca și sunetele pendulei. Apoi îi veni brusc în minte adevărul că pendula nu putea să bată mai mult de douăsprezece ori. Atunci strânse hotărâtă dinții, așteptând sfârșitul invitabil. Când, după a șaptea lovitură, mai apăsată și mai lungă, bătăile se opriră, tresări surprinsă. Liniștea care urmă, atât de neașteptată, o făcu să uite pentru o clipă prezența și gesturile bărbatului. Apoi, când își reveni și-l găsi agitându-se mai departe, mișcările lui i se părură dintr-odată nelalocul lor, ca ale unui dansator care continuă să se învârtească, după ce muzica a tăcut.
– Treacă și ăsta!, gândi, scârbită că faptele s-au desfășurat rușinos de repede. Pendula bătuse abia ora șapte; iar străinul sosise în oraș cu trenul de cinci. În două ceasuri avusese timp să-și ducă bagajul la hotel, să plece după odaie mobilată, să intre în prima casă de la colț. Și iată, fără să fi dat măcar un răspuns hotărâtor, acuma...
– Măcar dacă ar rămâne! își spuse fata, fără să spere prea mult.

Odaia nu era frumoasă; tavanul scund, pereții coșcoviți, ferestrele întunecoase, nu puteau să placă nimănui. În curtea mică din spate, până la zidul mohorât al casei vecine, pământul sterp, cenușiu, fără pic de iarbă, frământat de porcii care scăpau prin găurile gardului și veneau să râme, mustea de umezeala șirului lung de ploi, pornite odată cu venirea toamnei. Părea că noroiul din curte are să se dospească, să se umfle, să se ridice, să intre în casă pe ferestrele scunde. Ania știa că la iarnă n-are să poată sta nimeni în odaia asta, în care de pe acum se făcuse frig.

Cercetă pereții de jur împrejur și, văzându-i așa de posomorâți, de neprimitori, se gândi că silința ei va rămâne zadarnică. Ce-ar fi putut fi frumos în această odaie străină, pentru un om care venea de la drum, dintr-un oraș cu străzi asfaltate, cu case înalte, luminoase, calde? Patul de fier, înalt și îngust, acoperit cu macat cărămiziu, părea pustiu, neprimitor. În față, lângă ușă, stătea, gata să se prăbușească, un birou cu pânza de deasupra sfâșiată. Ania știa că nu va încânta pe nimeni Napoleonul încruntat de pe acest birou, la fel cum nu putea să încânte țolul ros de pe podea, scaunele desfundate și icoanele cu candela stinsă.

Asta era odaia și, fără îndoială, străinul nu se putea înșela asupra ei. Se oprise să stea de vorbă, pentru că bărbaților le plac fetele rămase singure acasă. Dacă n-ar fi aflat că mama ei se întoarce seara, târziu... Și pe urmă, n-avea de unde să știe că în toate casele de pe strada asta, unde erau camere de închiriat, ar fi găsit, la fel, câte o fată singură, așteptând pe maică-sa să se întoarecă. Căci atunci ar fi plecat să-și aleagă o casă mai bună și o fată mai frumoasă.

– Ești dulce! Auzi deodată vocea străinului, spărgându-i-se gâfâit în ureche. Vorbea gros, răgușit, și fetei i se păru că mai degrabă rostise o amenințare decât o mângâiere. Se desprinse de sub îmbrățișarea lui moleșită și își trase rochia în jos, peste coapsele muncite, cu un gest repede, nu atât rușinat, cât silnic. Bărbatul căzuse vlăguit cu capul în pernă. La lumina slabă care mai venea de afară, Ania văzu că o privește aproape adormit. Colțurile buzelor i se ridicau într-un fel de zâmbet strâmb, prin care credea că prelungește complicitatea fetei.
– Acuma trebuie să vie mama; mă duc să aprind lampa, spuse Ania, alunecând la picioarele lui ca să se dea jos din pat.

Trecu repede dincolo și, umblând prin casă după chibrituri, observă că parcă dușumelele scârțâiau mai tare ca de obicei.
– Degeaba, n-are să rămână! gândi descurajată.
Trebuia să vadă, în fiecare zi câte puțin, cum casa se părăginește. Acum scândurile începeau să putrezească, și ea știe că nicioodată n-au să fie înlocuite. Aprinse lampa oftând; la lumina gălbuie, odaia păru dintr-odată mai săracă. Trecând prin fața oglinzii, își aruncă o privire speriată; își văzu chipul prelung, palid, cu pomeții ieșiți afară din ovalul obrazului. În umbră, buzele se desenau vinete și fără formă vie. Se gândi deodată că nu mai avea niciun rost să se ducă dincolo, unde bărbatul aștepta, nerușinat, pe pat. Îi veni să-i strige prin ușă că n-are de ce să mai stea. Voia o cameră de închiriat? Să se ducă, sunt destule pe strada asta! Și fete, sunt destule; mai frumoase, cu obrajii mai roșii, cu șoldurile mai rotunde și tot atât de proaste.

– Ducă-se! Ducă-se! murmură, stăpânindu-și între dinții strânși începutul plânsului. Și, cu o pornire nouă, de ură și de deznădejde, trecu dincolo, călcând apăsat, dârz, gata parcă să înfrunte un dușman.
Bărbatul se ridicase și stătea cuminte pe marginea patului, fără să pară că ar avea de gând să plece. Colțul gurii i se destinsese, și fetei i se păru că deslușește pe chipul lui un zâmbet curat, luminos. Puse lampa pe masă, privindu-l îndoielnic. Îl văzu frământându-și încurcat degetele, ca și când ar fi vrut să facă sau să spună ceva, și nu știa de unde să înceapă. Ania se gândi că dacă are să-i vorbeacă, n-are să-i mai poată spune „domnișoară”, cum îi spusese la început, ca unei străine. Atunci își dădu seama că nici măcar numele nu i-l știa. Ar fi vrut să-i strige: – Haide, cine ești? Pe mine mă cheamă Ana Damianov.

După câteva clipe grele, în sfârșit bărbatul vorbi, încă încurcat, frământându-și mai departe degetele pe genunchi.
– Carevasăzică, asta este camera, nu? spuse, rotindu-și privirile de jur împrejur.
Inima fetei se strânse; nu reuși să îngâne niciun răspuns. Făcu cu brațele un gest dezolat, afirmativ: da, din nenorocire, asta este, și alta nici nu avem.
– Și, ce chirie cereți? întrebă bărbatul mai departe?
Abia după aceste cuvinte, îndrăzni Ania să ridice privirile, din nou. Îl văzu zâmbind binevoitor.
– Mama spune că șase sute, răspunse stânjenită. Ar fi vrut să adauge:
– Dar... căci îi era teamă să nu fi cerut prea mult. Era bucuroasă s-o dea și cu cinci, poate chiar și cu patru sute.
– Șase sute? spuse el, fără să pară mirat, rotindu-și din nou privirile prin cameră.
Fata se simți iară cuprinsă de îndoială.
– Dacă nu se tocmește, n-o ia, gândi descurajată.

Totuși, bărbatul nu părea că are de gând să plece. Stătea mai departe pe marginea patului, parcă mai la locul lui. Își ridică privirile spre fată, și, la lumina slabă a lămpii, Aniei i se păru că are ochi mari, albaștri și blânzi. Simți dintr-odată nevoie să vorbească mult, să-l încânte, cum știa că fac celelalte fete care închiriază camere. Curajul i-l dădeau chiar privirile lui, din ce în ce mai prietenești și mai promițătoare.
– Dacă rămâneți, are să vă placă la noi, vorbi repede; apoi se opri brusc, dându-și seama că spusese ceva de care singură se îndoia. Ar fi trebuit să înceapă altfel, cu vorbe frumoase, dar fără minciuni.
– Dacă rămâneți, începu altfel, mai puțin hotărâtă, mama are să vă facă dimineața cafea. Puteți să vă folosiți de bucătărie; e alături. Sâmbăta, dacă vreți, vă încălzim apă în cazan și puteți să vă spălați bine; avem o baie de zinc, da, e destul de mare, cred că o să încăpeți în ea.

Se opri din nou încurcată. Acuma, cum îl vedea pe pat, nu-și dădea seama cât e de mare, dar își amintea că fusese uimită de statura lui înaltă, când intrase pe ușă.
– Degeaba, n-are să aibă loc în baie, se gândi, lăsându-și stânjenită privirile în podea. Știa bine că ea însăși abia încăpea, destul de rău, strângându-și genunchii la gură. Ar fi trebuit totuși să spună că pe toată strada nimeni nu avea baie, chiar una proastă ca a lor.
– Da, o să vă puteți spăla, reluă cu un legitim curaj. Pe aici nu prea sunt băi. Vecinii se scaldă vara în liman, dar iarna...

Socoti că nu face rău vorbind despre străini; nu spunea doar nicio minciună. Nu era oare adevărat că Lalea, fata de peste drum, se spăla numai o dată pe lună, în lighean, iar dacă în seara hotărâtă îi veneau musafiri, sau era bal, rămânea pentru luna viitoare?

Și Lalea era dintre fetele curate, care stătea de vorbă cu colonelul, cu maiorul de la cercul de recrutare și cu alți ofițeri superiori. Altele duhneau de sudoare de la zece pași. Olga, armeanca negricioasă din capul străzii, care se credea cea mai frumoasă fată din oraș, dormea toată iarna îmbrăcată și nu lepăda rufele decât la două trei săptămâni odată. Sau Valia, despre care toți vecinii aflaseră că nici măcar pe ochi nu se spăla dimineața. Parcă Ania nu știa ce înseamnă să te speli în miezul iernii, pe ger, în odaia rece, cu apă înghețată de la cișmea.
Amintindu-și de iarna care se apropia, simți cum i se strânge inima. Oftă.

– Foc, spuse, facem împreună; jumătate noi, jumătate dumneavoastră. Cu două căruțe de stuf, treceți peste iarnă.
Mințea, căci două căruțe de stuf, abia dacă ar fi ținut o lună; dar nu avea curaj să spună adevărul, că stuful se duce iute și costă trei sute de lei căruța.
– Avem sobă bună, adaugă, cu vocea mai înceată, ca și când și-ar fi vorbit ei însăși, pentru a-și face curaj.
– Nu trebuie să aveți nicio grijă; ușa e pe sală și focul îl aprinde mama, în fiecare zi. O să fiți mulțumit.

– Lumina nu arde? întrebă deodată străinul, ridicând privirea spre abajurul de hârtie colorată din tavan, sub care se zărea becul înnegrit.
Ania se roși; curentul era tăiat de un an de zile, pentru că datoria la uzină se făcuse prea mare. Mai toate gospodăriile vecinilor erau, la fel, datoare și li se tăiaseră firele. Acuma motoarele de lumină mergeau numai pentru casele bogate și pentru unele prăvălii, mai mari, din centru. Câteodată, când stăpânul uzinei făcea parastas pentru nevastă, dădea drumul la curent în tot orașul, ca să se bucure calicii, de sufletul răposatei. Dar asta ținea numai o zi sau două, și oamenii, învățați cu lămpile de gaz, nici nu se gândeau să sucească butonul de la electricitate.
Fetei îi era rușine să spună adevărul.
– Este ceva stricat la ceasul din sală, minți. Dar mâine o să chemăm să repare.
Făcuse socoteală ca din banii luați pe chirie să plătească cele trei sute de lei datorie la uzină.
– Eu n-aș avea prea mare nevoie de lumină, continuă străinul, parcă scuzându-se, că nu prea citesc seara; dar am un aparat de radio...
– Aveți radio? întrebă repede, împleticind cuvintele. O, ce bine îmi pare! O să-l puneți în fiecare seară? Nouă ne place foarte mult să ascultăm. Are să fie frumos!

Dar deodată înflăcărarea i se topi brusc și tăcu, încurcată. Vorbise ca și când omul ar fi fost hotărât să rămână. De unde putea să știe ce are să se întâmple cu el? Ar fi trebuit să-l întrebe ce are de gând, însă îi lipsea curajul. Așteptă câteva clipe, nedecisă. Pe urmă, uimită, îl văzu scotocind într-un buzunar unde sunau bani de metal.
– Da, am să rămân aici, spuse el, simplu. Uite banii pentru chirie. Cred că mâine am să pot să mă mut, nu? În seara asta rămân la hotel.

Ania îl privea cu ochii rătăciți; nu-i venea să creadă că are un chiriaș, un chiriaș adevărat care îi pune în palmă șase monede albe, rotunde și frumoase ca niște medalii; un chiriaș care nu glumea, care era cu adevărat hotărât să rămână. Abia acum o cuprinse rușinea pentru cele întâmplate la început. Ar fi trebuit să fi fost altfel; mai târziu și mai frumos. Căci nu avea de a face cu un străin oarecare, pe care încerci să-l amăgești, ci cu un chiriaș, un chiriaș cinstit și serios.

Strânse tare monedele în pumn; prezența lor, reală, zimțuită, îi aduse în suflet o pornire de recunoștință. Se apropie de el cu ochii umeziți, înduioșată.
– Am să-mi dau silința să vă placă la noi, spuse cu teamă că nu va găsi cuvintele, nici glasul care să-l mulțumească. Apoi încercă în altfel, un ton mai apropiat, tutuindu-l stângaci.
– N-are să te supere nimeni aici, să știi; la noi e foarte multă liniște.

Bărbatul părea însă că nu ascultă. Apropierea fetei îi transmise alt gând, nu gândul ei adevărat. O apucă înfrigurat de mână și o trase spre pat.
Ania nu se gândea să se mai împotrivească, dar îi părea rău că faptele aveau să se petreacă la fel ca prima oară; îi părea rău că acelea nu erau încă uitate, pentru a începe de la cap, cu alte gesturi și cu alte cuvinte. Din obișnuință, scăpă totuși încă o dată printre dinți, miorlăind, protestul naiv de la început:
– Nu ți-e milă de o biată fetiță nevinovată? Apoi, roșindu-se, nu atât de tonul nepotrivit al cuvintelor, căci ei i se păreau la locul lor, ci de faptul că mai trebuise să opună această rezistență, cât de mică, noului chiriaș, și simți deodată nevoia să se ofere mai mult decât o dorea el. Se gândi la gesturi deșuchiate, pe care niciodată nu îndrăznise să le facă. Îi veniră în minte cuvinte de rușine care altădată ar fi îngrozit-o și le pronunță mecanic, în urechea bărbatului.
– Vreau să-ți plac mult, mult, gâfâi apoi. Vreau să-ți plac mai mult decât orice altă fată.

Și avea o pornire sinceră în suflet, care făcea ca aceste cuvinte să nu i se pară false. Era însă numai recunoștința pentru străinul care se oprise, nesperat, în odaia urâtă, rece, cu pereții strâmbi. Căci, altfel, ea era străină de ceea ce se întâmpla, de încordarea bărbatului, de munca lui năvalnică. Gândul ei întreg și adevărat era la cele șase monede albe, pe care, puțin mai înainte, în clipa îmbrățișării, le lăsase să alunece lângă pat; era bucuria caldă de a le ști acolo, lucind pe covor, și era teama de a nu se fi rătăcit vreuna în crăpăturile podelei.

vezi mai multe texte de: Radu Tudoran