- Acasă
- Radu Tudoran
- Șase monede albe
Când simțise mâna străină alunecându-i sub fustă și ridicându-se pe coapse cu o stăruință pe care nu o putea opri, Ania protestase slab, parcă plictisită că trebuie să se folosească mereu de aceleași vorbe neconvingătoare:
– Nu, nu! Te rog nu! Fie-ți milă de o biată fetiță nevinovată!
Dar bărbatul părea că nu aude glasul miorlăit al fetei. Mâinile lui căutau tremurând rufăria, pentru a o îndepărta. Ania simți apăsând-o supărător în obraz bărbia țepoasă a omului, în timp ce respirația lui aprinsă o ardea în ureche. Încercă să-și mute capul, dar nu reuși să iasă de sub apăsare și se resemnă.
– Numai de nu mi-ar rupe chiloții, se gândi, făcând involuntar, din șolduri, o mișcare pentru a lăsa elasticul să alunece, ajutând astfel să fie dezgolită mai ușor.
– Ai milă de o biată fetiță nevinovată, mai miorlăi încă o dată, apoi simți că, numaidecât, bărbatul are s-o stăpânească. Atunci, socotind naiv că își apărase îndeajuns presupusa feciorie, își lăsă picioarele moi, așteptând aproape indiferentă urmarea.
– Treacă și ăsta!, consimți, fără bucurie și fără părere de rău.
Ceea ce se petrecea i se părea acuma atât de lipsit de importanță, încât dacă omul nu și-ar fi impus ritmic și impetuos prezența categorică, ar fi putut să se lase furată de alte gânduri și să-l ignore. Auzi clar, peste gâfâitul lui, în odaia de alături, hârâitul caracteristic al pendulei care se pregătea să bată; apoi sunetele grave începură să curgă numaidecât, unul după altul, măsurate, muzicale. Încercă să numere bătăile, și atunci constată o sâcâitoare nepotrivire între ritmul lor larg, nezorit, și mișcările repezite, însoțite de gâfâituri, ale bărbatului. Era ca și când un soldat ar fi pierdut cadența, și, zăpăcit, s-ar fi străduit zadarnic să-și potrivească din nou pasul după muzică.
Ania strânse dinții și numără bătăile pendulei: una, două... Dar ritmul celălalt, mișcările bărbatului, care câteva clipe mai înainte îi fusese indiferent, se impunea acum precis, independent, încurcând numărătoarea. Se sforță să asculte pendula mai departe, bătăile grave îi tocau încet nervii ca un satâr neascuțit, care nu taie, ci numai zdrobește. Simți un val de căldură ucigătoare coborându-i pe șira spinării, ca să se răspândească apoi în tot corpul, cu furnicături mărunte, dese, de nesuportat. Numără totuși: trei patru...
Până atunci, nici nu-și dăduse seama cât putea fi ceasul. Observă numai că pendula nu se oprește, că e pornită pe un mumăr mare de bătăi. La a șasea lovitură, socoti că afară se întunecase; avea să urmeze o noapte nesfârșită, ca și sunetele pendulei. Apoi îi veni brusc în minte adevărul că pendula nu putea să bată mai mult de douăsprezece ori. Atunci strânse hotărâtă dinții, așteptând sfârșitul invitabil. Când, după a șaptea lovitură, mai apăsată și mai lungă, bătăile se opriră, tresări surprinsă. Liniștea care urmă, atât de neașteptată, o făcu să uite pentru o clipă prezența și gesturile bărbatului. Apoi, când își reveni și-l găsi agitându-se mai departe, mișcările lui i se părură dintr-odată nelalocul lor, ca ale unui dansator care continuă să se învârtească, după ce muzica a tăcut.
– Treacă și ăsta!, gândi, scârbită că faptele s-au desfășurat rușinos de repede. Pendula bătuse abia ora șapte; iar străinul sosise în oraș cu trenul de cinci. În două ceasuri avusese timp să-și ducă bagajul la hotel, să plece după odaie mobilată, să intre în prima casă de la colț. Și iată, fără să fi dat măcar un răspuns hotărâtor, acuma...
– Măcar dacă ar rămâne! își spuse fata, fără să spere prea mult.
Odaia nu era frumoasă; tavanul scund, pereții coșcoviți, ferestrele întunecoase, nu puteau să placă nimănui. În curtea mică din spate, până la zidul mohorât al casei vecine, pământul sterp, cenușiu, fără pic de iarbă, frământat de porcii care scăpau prin găurile gardului și veneau să râme, mustea de umezeala șirului lung de ploi, pornite odată cu venirea toamnei. Părea că noroiul din curte are să se dospească, să se umfle, să se ridice, să intre în casă pe ferestrele scunde. Ania știa că la iarnă n-are să poată sta nimeni în odaia asta, în care de pe acum se făcuse frig.
Cercetă pereții de jur împrejur și, văzându-i așa de posomorâți, de neprimitori, se gândi că silința ei va rămâne zadarnică. Ce-ar fi putut fi frumos în această odaie străină, pentru un om care venea de la drum, dintr-un oraș cu străzi asfaltate, cu case înalte, luminoase, calde? Patul de fier, înalt și îngust, acoperit cu macat cărămiziu, părea pustiu, neprimitor. În față, lângă ușă, stătea, gata să se prăbușească, un birou cu pânza de deasupra sfâșiată. Ania știa că nu va încânta pe nimeni Napoleonul încruntat de pe acest birou, la fel cum nu putea să încânte țolul ros de pe podea, scaunele desfundate și icoanele cu candela stinsă.
Asta era odaia și, fără îndoială, străinul nu se putea înșela asupra ei. Se oprise să stea de vorbă, pentru că bărbaților le plac fetele rămase singure acasă. Dacă n-ar fi aflat că mama ei se întoarce seara, târziu... Și pe urmă, n-avea de unde să știe că în toate casele de pe strada asta, unde erau camere de închiriat, ar fi găsit, la fel, câte o fată singură, așteptând pe maică-sa să se întoarecă. Căci atunci ar fi plecat să-și aleagă o casă mai bună și o fată mai frumoasă.
– Ești dulce! Auzi deodată vocea străinului, spărgându-i-se gâfâit în ureche. Vorbea gros, răgușit, și fetei i se păru că mai degrabă rostise o amenințare decât o mângâiere. Se desprinse de sub îmbrățișarea lui moleșită și își trase rochia în jos, peste coapsele muncite, cu un gest repede, nu atât rușinat, cât silnic. Bărbatul căzuse vlăguit cu capul în pernă. La lumina slabă care mai venea de afară, Ania văzu că o privește aproape adormit. Colțurile buzelor i se ridicau într-un fel de zâmbet strâmb, prin care credea că prelungește complicitatea fetei.
– Acuma trebuie să vie mama; mă duc să aprind lampa, spuse Ania, alunecând la picioarele lui ca să se dea jos din pat.
Trecu repede dincolo și, umblând prin casă după chibrituri, observă că parcă dușumelele scârțâiau mai tare ca de obicei.
– Degeaba, n-are să rămână! gândi descurajată.
Trebuia să vadă, în fiecare zi câte puțin, cum casa se părăginește. Acum scândurile începeau să putrezească, și ea știe că nicioodată n-au să fie înlocuite. Aprinse lampa oftând; la lumina gălbuie, odaia păru dintr-odată mai săracă. Trecând prin fața oglinzii, își aruncă o privire speriată; își văzu chipul prelung, palid, cu pomeții ieșiți afară din ovalul obrazului. În umbră, buzele se desenau vinete și fără formă vie. Se gândi deodată că nu mai avea niciun rost să se ducă dincolo, unde bărbatul aștepta, nerușinat, pe pat. Îi veni să-i strige prin ușă că n-are de ce să mai stea. Voia o cameră de închiriat? Să se ducă, sunt destule pe strada asta! Și fete, sunt destule; mai frumoase, cu obrajii mai roșii, cu șoldurile mai rotunde și tot atât de proaste.
– Ducă-se! Ducă-se! murmură, stăpânindu-și între dinții strânși începutul plânsului. Și, cu o pornire nouă, de ură și de deznădejde, trecu dincolo, călcând apăsat, dârz, gata parcă să înfrunte un dușman.
Bărbatul se ridicase și stătea cuminte pe marginea patului, fără să pară că ar avea de gând să plece. Colțul gurii i se destinsese, și fetei i se păru că deslușește pe chipul lui un zâmbet curat, luminos. Puse lampa pe masă, privindu-l îndoielnic. Îl văzu frământându-și încurcat degetele, ca și când ar fi vrut să facă sau să spună ceva, și nu știa de unde să înceapă. Ania se gândi că dacă are să-i vorbeacă, n-are să-i mai poată spune „domnișoară”, cum îi spusese la început, ca unei străine. Atunci își dădu seama că nici măcar numele nu i-l știa. Ar fi vrut să-i strige: – Haide, cine ești? Pe mine mă cheamă Ana Damianov.
După câteva clipe grele, în sfârșit bărbatul vorbi, încă încurcat, frământându-și mai departe degetele pe genunchi.
– Carevasăzică, asta este camera, nu? spuse, rotindu-și privirile de jur împrejur.
Inima fetei se strânse; nu reuși să îngâne niciun răspuns. Făcu cu brațele un gest dezolat, afirmativ: da, din nenorocire, asta este, și alta nici nu avem.
– Și, ce chirie cereți? întrebă bărbatul mai departe?
Abia după aceste cuvinte, îndrăzni Ania să ridice privirile, din nou. Îl văzu zâmbind binevoitor.
– Mama spune că șase sute, răspunse stânjenită. Ar fi vrut să adauge:
– Dar... căci îi era teamă să nu fi cerut prea mult. Era bucuroasă s-o dea și cu cinci, poate chiar și cu patru sute.
– Șase sute? spuse el, fără să pară mirat, rotindu-și din nou privirile prin cameră.
Fata se simți iară cuprinsă de îndoială.
– Dacă nu se tocmește, n-o ia, gândi descurajată.
Totuși, bărbatul nu părea că are de gând să plece. Stătea mai departe pe marginea patului, parcă mai la locul lui. Își ridică privirile spre fată, și, la lumina slabă a lămpii, Aniei i se păru că are ochi mari, albaștri și blânzi. Simți dintr-odată nevoie să vorbească mult, să-l încânte, cum știa că fac celelalte fete care închiriază camere. Curajul i-l dădeau chiar privirile lui, din ce în ce mai prietenești și mai promițătoare.
– Dacă rămâneți, are să vă placă la noi, vorbi repede; apoi se opri brusc, dându-și seama că spusese ceva de care singură se îndoia. Ar fi trebuit să înceapă altfel, cu vorbe frumoase, dar fără minciuni.
– Dacă rămâneți, începu altfel, mai puțin hotărâtă, mama are să vă facă dimineața cafea. Puteți să vă folosiți de bucătărie; e alături. Sâmbăta, dacă vreți, vă încălzim apă în cazan și puteți să vă spălați bine; avem o baie de zinc, da, e destul de mare, cred că o să încăpeți în ea.
Se opri din nou încurcată. Acuma, cum îl vedea pe pat, nu-și dădea seama cât e de mare, dar își amintea că fusese uimită de statura lui înaltă, când intrase pe ușă.
– Degeaba, n-are să aibă loc în baie, se gândi, lăsându-și stânjenită privirile în podea. Știa bine că ea însăși abia încăpea, destul de rău, strângându-și genunchii la gură. Ar fi trebuit totuși să spună că pe toată strada nimeni nu avea baie, chiar una proastă ca a lor.
– Da, o să vă puteți spăla, reluă cu un legitim curaj. Pe aici nu prea sunt băi. Vecinii se scaldă vara în liman, dar iarna...
Socoti că nu face rău vorbind despre străini; nu spunea doar nicio minciună. Nu era oare adevărat că Lalea, fata de peste drum, se spăla numai o dată pe lună, în lighean, iar dacă în seara hotărâtă îi veneau musafiri, sau era bal, rămânea pentru luna viitoare?
Și Lalea era dintre fetele curate, care stătea de vorbă cu colonelul, cu maiorul de la cercul de recrutare și cu alți ofițeri superiori. Altele duhneau de sudoare de la zece pași. Olga, armeanca negricioasă din capul străzii, care se credea cea mai frumoasă fată din oraș, dormea toată iarna îmbrăcată și nu lepăda rufele decât la două trei săptămâni odată. Sau Valia, despre care toți vecinii aflaseră că nici măcar pe ochi nu se spăla dimineața. Parcă Ania nu știa ce înseamnă să te speli în miezul iernii, pe ger, în odaia rece, cu apă înghețată de la cișmea.
Amintindu-și de iarna care se apropia, simți cum i se strânge inima. Oftă.
– Foc, spuse, facem împreună; jumătate noi, jumătate dumneavoastră. Cu două căruțe de stuf, treceți peste iarnă.
Mințea, căci două căruțe de stuf, abia dacă ar fi ținut o lună; dar nu avea curaj să spună adevărul, că stuful se duce iute și costă trei sute de lei căruța.
– Avem sobă bună, adaugă, cu vocea mai înceată, ca și când și-ar fi vorbit ei însăși, pentru a-și face curaj.
– Nu trebuie să aveți nicio grijă; ușa e pe sală și focul îl aprinde mama, în fiecare zi. O să fiți mulțumit.
– Lumina nu arde? întrebă deodată străinul, ridicând privirea spre abajurul de hârtie colorată din tavan, sub care se zărea becul înnegrit.
Ania se roși; curentul era tăiat de un an de zile, pentru că datoria la uzină se făcuse prea mare. Mai toate gospodăriile vecinilor erau, la fel, datoare și li se tăiaseră firele. Acuma motoarele de lumină mergeau numai pentru casele bogate și pentru unele prăvălii, mai mari, din centru. Câteodată, când stăpânul uzinei făcea parastas pentru nevastă, dădea drumul la curent în tot orașul, ca să se bucure calicii, de sufletul răposatei. Dar asta ținea numai o zi sau două, și oamenii, învățați cu lămpile de gaz, nici nu se gândeau să sucească butonul de la electricitate.
Fetei îi era rușine să spună adevărul.
– Este ceva stricat la ceasul din sală, minți. Dar mâine o să chemăm să repare.
Făcuse socoteală ca din banii luați pe chirie să plătească cele trei sute de lei datorie la uzină.
– Eu n-aș avea prea mare nevoie de lumină, continuă străinul, parcă scuzându-se, că nu prea citesc seara; dar am un aparat de radio...
– Aveți radio? întrebă repede, împleticind cuvintele. O, ce bine îmi pare! O să-l puneți în fiecare seară? Nouă ne place foarte mult să ascultăm. Are să fie frumos!
Dar deodată înflăcărarea i se topi brusc și tăcu, încurcată. Vorbise ca și când omul ar fi fost hotărât să rămână. De unde putea să știe ce are să se întâmple cu el? Ar fi trebuit să-l întrebe ce are de gând, însă îi lipsea curajul. Așteptă câteva clipe, nedecisă. Pe urmă, uimită, îl văzu scotocind într-un buzunar unde sunau bani de metal.
– Da, am să rămân aici, spuse el, simplu. Uite banii pentru chirie. Cred că mâine am să pot să mă mut, nu? În seara asta rămân la hotel.
Ania îl privea cu ochii rătăciți; nu-i venea să creadă că are un chiriaș, un chiriaș adevărat care îi pune în palmă șase monede albe, rotunde și frumoase ca niște medalii; un chiriaș care nu glumea, care era cu adevărat hotărât să rămână. Abia acum o cuprinse rușinea pentru cele întâmplate la început. Ar fi trebuit să fi fost altfel; mai târziu și mai frumos. Căci nu avea de a face cu un străin oarecare, pe care încerci să-l amăgești, ci cu un chiriaș, un chiriaș cinstit și serios.
Strânse tare monedele în pumn; prezența lor, reală, zimțuită, îi aduse în suflet o pornire de recunoștință. Se apropie de el cu ochii umeziți, înduioșată.
– Am să-mi dau silința să vă placă la noi, spuse cu teamă că nu va găsi cuvintele, nici glasul care să-l mulțumească. Apoi încercă în altfel, un ton mai apropiat, tutuindu-l stângaci.
– N-are să te supere nimeni aici, să știi; la noi e foarte multă liniște.
Bărbatul părea însă că nu ascultă. Apropierea fetei îi transmise alt gând, nu gândul ei adevărat. O apucă înfrigurat de mână și o trase spre pat.
Ania nu se gândea să se mai împotrivească, dar îi părea rău că faptele aveau să se petreacă la fel ca prima oară; îi părea rău că acelea nu erau încă uitate, pentru a începe de la cap, cu alte gesturi și cu alte cuvinte. Din obișnuință, scăpă totuși încă o dată printre dinți, miorlăind, protestul naiv de la început:
– Nu ți-e milă de o biată fetiță nevinovată? Apoi, roșindu-se, nu atât de tonul nepotrivit al cuvintelor, căci ei i se păreau la locul lor, ci de faptul că mai trebuise să opună această rezistență, cât de mică, noului chiriaș, și simți deodată nevoia să se ofere mai mult decât o dorea el. Se gândi la gesturi deșuchiate, pe care niciodată nu îndrăznise să le facă. Îi veniră în minte cuvinte de rușine care altădată ar fi îngrozit-o și le pronunță mecanic, în urechea bărbatului.
– Vreau să-ți plac mult, mult, gâfâi apoi. Vreau să-ți plac mai mult decât orice altă fată.
Și avea o pornire sinceră în suflet, care făcea ca aceste cuvinte să nu i se pară false. Era însă numai recunoștința pentru străinul care se oprise, nesperat, în odaia urâtă, rece, cu pereții strâmbi. Căci, altfel, ea era străină de ceea ce se întâmpla, de încordarea bărbatului, de munca lui năvalnică. Gândul ei întreg și adevărat era la cele șase monede albe, pe care, puțin mai înainte, în clipa îmbrățișării, le lăsase să alunece lângă pat; era bucuria caldă de a le ști acolo, lucind pe covor, și era teama de a nu se fi rătăcit vreuna în crăpăturile podelei.
vezi mai multe texte de: Radu Tudoran
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
Cu plăcere!
Nu citisem, până de curând, nicio creație majoră a lui Radu Tudoran, cum este aceasta. Citisem, cu ceva timp în urmă, că el are și astfel de creații, iar acum m-am convins. Nuvela de față face parte din volumul „Orașul cu fete sărace”. Voi posta încă una din volum, care mi se pare și mai reușită. Cele mai multe redau lumea aceea rusească, destul de bizară pentru noi românii, deși unele asemănări pot fi văzute și la noi.
Cu drag,
Petru Dincă
marţi, 29 martie 2022
Mulțumesc mult pentru postare!!
Am preluat-o :)
Cu drag, domnule Dincă!
Adina Speranta
luni, 28 martie 2022
Adrian Maniu
Al. O. Teodoreanu
Alecu Donici
Alecu Russo
Alexandru Alexianu
Alexandru Bogdanovici
Alexandru Hrisoverghi
Alexandru Macedonski
Alexandru Philippide
Alexandru T. Stamatiad
Alexandru Vlahuţă
Alexei Mateevici
Andrei Mureşanu
Anonim
Anton Pann
Artur Enăşescu
Benjamin Fondane
Bogdan Petriceicu Haşdeu
Calistrat Hogaș
Camil Petrescu
Carmen Sylva
Cezar Bolliac
Cincinat Pavelescu
Constantin Mille
Constantin Negruzzi
Constantin Oprişan
Costache Conachi
Costache Ioanid
Dan Botta
Demostene Botez
Dimitrie Anghel
Dimitrie Bolintineanu
Dosoftei
Duiliu Zamfirescu
Dumitru Iacobescu
Dumitru Theodor Neculuță
Elena Farago
Elena Văcărescu
Emil Botta
Emil Cioran
Eusebiu Camilar
Gavril Rotică
George Bacovia
George Coşbuc
George Ranetti
George Topîrceanu
George Tutoveanu
Gheorghe Sion
Grigore Alexandrescu
Iancu Văcărescu
Ienăchită Văcărescu
Ilarie Voronca
Ioan Budai Deleanu
Ioan Iacob Hozevitul
Ioan S. Neniţescu
Ioanid Romanescu
Ion Barbu
Ion Heliade-Rădulescu
Ion Luca Caragiale
Ion Minulescu
Ion Neculce
Ion Șiugariu
Iosif Trifa
Iulia Haşdeu
Leonid Dimov
Lucian Blaga
Magda Isanos
Mateiu Ion Caragiale
Matilda Cugler-Poni
Mihai Eminescu
Mihail Kogălniceanu
Mihail Săulescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Demetriade
Mircea Eliade
Nichifor Crainic
Nichita Stănescu
Nicolae Iorga
Nicolae Labiş
Octavian Goga
Panait Cerna
Radu D. Rosetti
Radu Gyr
Radu Stanca
Ştefan Octavian Iosif
Ștefan Petică
Traian Demetrescu
Tristan Tzara
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Cârlova
Vasile Conta
Vasile Militaru
Veronica Micle
Victor Eftimiu
Virgil Carianopol
Vladimir Streinu
Zorica Laţcu
Agatha Bacovia
Alexandru Andriţoiu
Alexandru Andrieş
Alexandru Busuioceanu
Alexandru Colorian
Alexandru Lungu
Alice Călugăru
Ana Blandiana
Ancelin Roseti
Andrei Ciurunga
Anghel Dumbrăveanu
Ara Alexandru Șișmanian
Aron Cotruș
Arsenie Boca
Aurel Dumitrașcu
Aurel Pastramagiu
Aurel Rău
Benedict Corlaciu
Camil Baltazar
Camil Poenaru
Cassian Maria Spiridon
Cezar Baltag
Cezar Ivănescu
Christian W. Schenk
Claudia Millian Minulescu
Cleopatra Lorințiu
Constanţa Buzea
Constantin Berariu
Constantin Michael-Titus
Constantin Noica
Corneliu Coposu
Corneliu Vadim Tudor
Dan Deşliu
Dan Rotaru
Daniel Drăgan
Daniel Turcea
Dimitrie Ciurezu
Dimitrie Stelaru
Dinu Flămând
Dominic Stanca
Dumitru Corbea
Dumitru Matcovschi
Dumitru Pricop
Elena Armenescu
Elena Liliana Popescu
Emil Brumaru
Emil Isac
Eugen Cioclea
Eugen Ionescu
Eugen Jebeleanu
Filip Brunea-Fox
Gabriela Melinescu
Gellu Dorian
Gellu Naum
Geo Bogza
Geo Dumitrescu
George Călinescu
George Drumur
George Lesnea
George Meniuc
George Ţărnea
Ghenadie Nicu
Gheorghe Azap
Gheorghe Grigurcu
Gheorghe Istrate
Gheorghe Pituţ
Gheorghe Tomozei
Gheorghe Zanat
Gherasim Luca
Grigore Hagiu
Grigore Vieru
Horia Vintilă
Ileana Mălăncioiu
Ioan Alexandru
Ioan Flora
Ion Brad
Ion C. Pena
Ion Caraion
Ion Dodu Bălan
Ion Horea
Ion Iuga
Ion Miloș
Ion Monoran
Ion Pachia-Tatomirescu
Ion Pillat
Ion Pribeagu
Ion Scriba
Ion Stratan
Ion Vinea
Iulian Boldea
Iulian Vesper
Leo Butnaru
Leonida Lari
Lucian Avramescu
Marcel Breslaşu
Maria Banuș
Mariana Marin
Marin Iorda
Marin Sorescu
Mihai Beniuc
Mihai Codreanu
Mihai Ursachi
Mihu Dragomir
Mircea Cărtărescu
Mircea Ciobanu
Mircea Dinescu
Mircea Ivănescu
Mircea Manolescu
Mircea Micu
Mircea Pavelescu
Mircea Streinul
Miron Radu Paraschivescu
Nicolae Corlat
Nicolae Dabija
Nicolae Davidescu
Nicolae Neagu
Nicolae Țațomir
Nina Cassian
Nora Iuga
Octav Sargețiu
Octavian Paler
Otilia Cazimir
Palaghia Eduard Filip
Paul Sava
Pavel Coruț
Petre Ghelmez
Petre Stoica
Petru Creţia
Radu Cârneci
Radu Tudoran
Rodica Elena Lupu
Romulus Guga
Romulus Vulpescu
Sesto Pals
Simion Stolnicu
Sorin Cerin
Spiridon Popescu
Ştefan Augustin Doinaş
Ştefan Baciu
Stefan Tanase
Ștefania Stâncă
Stephan Roll
Theodor Damian
Traian Calancia
Traian Chelariu
Traian Dorz
Traian Furnea
Tudor George
Valeria Boiculesi
Valeriu Gafencu
Vasile Copilu-Cheatră
Vasile Posteucă
Veronica Porumbacu
Victor Tulbure
Virgil Diaconu
Virgil Gheorghiu
Virgil Teodorescu
Zaharia Bârsan
Zaharia Stancu
Adam Puslojić
Adelbert von Chamisso
Ady Endre
Afanasii Fet
Ahmad Shamlou
Ahmet Hașim
Alain Bosquet
Albert Camus
Alberto Blanco
Alberto Serret
Alceu
Aldo Palazzeschi
Alejandra Pizarnik
Aleksandr Blok
Aleksandr Puşkin
Aleksandr Soljeniţîn
Alfred de Musset
Alphonse de Lamartine
Amalia Iglesias Serna
Anaïs Nin
Anatole France
André Breton
André Marie Chénier
Anna Ahmatova
Anne Sexton
Antoine de Saint-Exupery
Antonio Machado
Áprily Lajos
Arany János
Arhiloh
Aristóteles España
Arthur Rimbaud
Attila József
Baba Tahir
Babits Mihály
Balázs Béla
Bartók Béla
Bella Ahmadulina
Bertolt Brecht
Blas de Otero
Bob Dylan
Boris Pasternak
Carl Sandburg
Carlos Drummond de Andrade
Cecilia Meireles
Cesar Vallejo
Cesare Pavese
Charles Baudelaire
Charles Bukowski
Charles Guérin
Charles Perrault
Charles Simic
Christian Morgenstern
Cintio Vitier
Concha Urquiza
Dante Alighieri
David Avidan
Dino Campana
Dmitry Merezhkovsky
Dsida Jenő
Du Fu
Edgar Allan Poe
Edith Sodergran
Eduardo Galeano
Edward Estlin Cummings
Edward Hirsch
Efraín Barquero
Efrain Huerta
Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Bishop
Emile Verhaeren
Emily Dickinson
Enriqueta Ochoa
ERĀQI
Erich Fried
Erich Kastner
Estanislao del Campo
Eugenio Montale
Eugenio Montejo
Eunice Odio
Evgheni Evtuşenko
Ezra Pound
Farkas Árpád
Federico Garcia Lorca
Félix Grande
Feodor Dostoievski
Fernando Pessoa
Fiodor Tiutcev
Firdousi
Forugh Farrojzad
Francesco Petrarca
Francois Villon
Franz Kafka
Friedrich Hölderlin
Friedrich Nietzsche
Friedrich von Schiller
Gabriela Mistral
Gabriele d'Annunzio
Georg Trakl
George Gordon Byron
Gérard de Nerval
Gerhard Fritsch
Giambattista Basile
Giorgios Seferis
Giosuè Carducci
Giuseppe Ungaretti
Guillaume Apollinaire
Gunnar Ekelof
Gunter Grass
Gustaf Munch Petersen
Hafez
Heinrich Heine
Henry Wadsworth Longfillow
Henry Wadsworth Longfillow
Hermann Hesse
Herta Muller
Hilde Domin
Homer
Horiguchi Daigaku
Howard Nemerov
Hristo Botev
Iannis Ritsos
Ingeborg Bachmann
Iosif Brodski
Ismail Kadare
Ivan Bunin
Jack Kerouac
Jacques Prevert
Jaishankar Prasad
James Weldon Johnson
Jan Twardowski
Jean de La Fontaine
Jeanne-Marie Leprince de Beaumont
Jenny Joseph
Jidi Majia
Joachim Ringelnatz
Joan Maragall
Johann Wolfgang von Goethe
John Berryman
John Keats
John Milton
Jorge Luis Borges
Jorge Teillier
José Ángel Buesa
José Emilio Pacheco
Jose Hernandez
José Martí
José Saramago
Jose Watanabe
Joy Harjo
Juan Gregorio Regino
Juan Ramón Jiménez
Juana de Ibarbourou
Juhász Gyula
Jules Romains
Julio Cortázar
Julio Flórez Roa
Kabir
Kalidasa
Karin Boye
Kenneth Patchen
Khalil Gibran
Kobayashi Issa
Kobayashi Issa
Kölcsey Ferenc
Konstantin Balmont
Konstantin Simonov
Konstantinos Kavafis
Kostas Varnalis
Kosztolányi Dezső
Krzysztof Kamil Baczyński
Kusano Shinpei
Langston Hughes
Lao Tse
Leopold Sedar Senghor
Lev Tolstoi
Li Po
Lina de Feria
Lisa Zaran
Louis Aragon
Louise Gluck
Ludwig Fulda
Ludwig Uhland
Luis Cernuda
Luis de Góngora y Argote
Marc Chagall
Marc Girardin
Margaret Atwood
Margarita Michelena
Marina Ţvetaeva
Mario Benedetti
Mario Vargas Llosa
Mark Talov
Matsuo Basho
Maurice Maeterlinck
Maxim Gorki
Menelaos Ludemis
Michelangelo
Miguel de Unamuno
Miguel Hernández
Miguel Perez Ferrero
Mihail Lermontov
Moulavi
Murilo Mendes
Nahapet Kuceac
Nancy Morejón
Nazim Hikmet
Nikolai Rubţov
Nikolaus Lenau
Nikolay Gumilyov
Nikos Karouzos
Nima Youshij
Octavio Paz
Odisseas Elytis
Olaf Bull
Omar Khayyam
Ömer Faruk Toprak
Oscar Wilde
Osip Mandelştam
P Mustapaa
Pablo Neruda
Pablo Picasso
Par Lagerkvist
Paramahansa Yogananda
Patrícia Galvão (Pagu)
Paul Celan
Paul Eluard
Paul Valéry
Paul Verlaine
Paulo Coelho
Pavol Janík
Pedro Salinas
Percy Bysshe Shelley
Pierre de Ronsard
Pilinszky János
R. S. Thomas
Rabindranath Tagore
Rafael Alberti
Rafael Obligado
Rainer Maria Rilke
Ralph Waldo Emerson
Rasul Gamzatov
Reményik Sándor
Rene Char
Richard Bach
Rimma Kazakova
Robert Burns
Robert Desnos
Robert Frost
Rolando Cárdenas
Rosario Castellanos
Roy Fisher
Rubén Darío
Rudyard Kipling
Rumi
Ryōkan Taigu
Saadi
Şabestari
Saint-John Perse
Salamon Ernő
Salvatore Quasimodo
Samuel Taylor Coleridge
Sándor Márai
Sandor Petofi
Sappho
Sara Teasdale
Seamus Heaney
Serghei Esenin
Silva Kaputikyan
Sohrab Sepehri
Stephane Mallarme
Stephen Crane
Sylvia Plath
T.S. Eliot
Tadeusz Różewicz
Tahsin Saraç
Taras Șevcenko
Tassos Leivaditis
Ted Hughes
Thomas Moore
Titos Patrikios
Tomas Tranströmer
Tóth Árpád
Vasko Popa
Velimir Hlebnikov
Vera Pavlova
Vicente Aleixandre
Victor Hugo
Vinicius de Moraes
Vladimir Maiakovski
Vladimir Nabokov
Voltaire
Vörösmarty Mihály
W. H. Auden
Walt Whitman
Wang Wei
Wilhelm Busch
William Blake
William Butler Yeats
William Carlos Williams
William Ernest Henley
William Shakespeare
William Wordsworth
Wislawa Szymborska
Yahya Benekay
Yuri Kageyama
Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii din Washington este cea mai mare bibliotecă din lume, având aproximativ 32 de milioane de cărţi în mai mult de 470 de limbi.
1941 -A murit matematicianul David Emmanuel, membru de onoare al Academiei Române.
1769 -Introducerea pedepsei cu moartea în Anglia pentru distrugerea instalaţiilor industriale.
”Poezia sa, în cea mai mare parte, deşi construită în note grave
Cuvinte mari, abia atingându-se..., valery
Cultivare, cultură și împărtășire!
Zidul de Mărgean, narcispurice
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și
Trilogia HISTORIARUM, nicu hăloiu
Cartea poate fi achiziționată de pe site: libris.ro
Pelerin pe Calea Luminii - 101 sonete creștine, maria.filipoiu
Vă mulțumesc din suflet domnule Andrei Stomff, pentru minunata carte
Zidul de Mărgean, Emilian Lican
Distribuie: