Punctul final - Ana PODARU

Punctul final-fragment-
Ana PODARU

INTRODUCERE


Ne naștem fără garanția vieții, fragili, visători, deschidem ochii precum nuferii petalele-n soare fără să avem dreptul de a ne alege părinții, frații, pentru că fiecare dintre noi suntem pumnul de lut din mâna olarului. El ne plămâdește și ne dăruiește viața. O viață pe care nimeni nu ne învață cum să o prețuim, cum să o gestionăm. Suntem ignoranți cu propria noastră ființă, alergăm după iluzii încă din copilărie. Alergăm prin iarba udă, desculți, fără să-i cunoaștem menirea, ne avântăm în întuneric căutând lumina fără să ne asigurăm că avem ulei deajuns pentru candele. Nu înțelegem rostul ploilor de vară sau puterea distrugătoare a furtunilor. Uneori bâjbâim prin întunericul ce se așterne peste noi în plină zi fără să știm a ridica ochii spre Dumnezeu, fără să știm că rugăciunea este salvatoare. Ne rugăm mecanic, nu avem rugăciuni individuale, avem nevoie de rugăciuni create de alții, nimeni nu ne învață că cea mai puternică rugăciune vine din adâncul inimii, atunci se ridică rugăciunea la cer când lacrima izvorăște din adâncul ființei noastre. O privire răstignită are puterea rugăciunii, creatorul știe suferința ta și nu va ezita să-ți trimită forța necesară de a te ridica din mlaștina neputinței. Nu realizăm cât de fragili suntem decât atunci când suntem la capăt de drum, atunci când visele noastre mor înainte să se îndeplinească. Nu știm să apreciem frumusețea acestei lumi în care suntem pelerini, suntem trimiși cu un scop, fiecare este creat pentru a lăsa ceva pe acest pământ, avem aptitudini creatoare, purtăm esența celor șapte arte. Puțini dintre noi realizăm cât de frumos suntem modelați, cât de perfecți suntem la naștere, rătăcim prin labirintul universului mai orbi decăt orbii, mai surzi decăt surzii, iar lințoliile ne învăluie în fiecare zi lumina ochilor înaintând cu mâinile întinse pipăind zidurile propriilor noastre închisori. Suntem binecuvântați cu har divin, ținem în mâini uneltele cu care ne putem ridica altarele sufletului, unelte ce-au devenit distrugătoare, dărămăm într-o clipă cât am clădit într-o viață. Ajungem părinți, dar nu știm să deschidem porțile universului în fața copiilor noștri, fiecare copil are aripi de înger, aripi ce se pot cuprinde întreg orizontul, aripi ce pot îmbrățișa cerul și pământul, aripi pe care le smulgem cu mâinile noastre umplând iazurile de lacrimi ale pământului cu morminte de pene de înger. Ar trebui să învățăm de la păsări cum să ne întindem aripile, cum să ne apărăm puii, ar trebui să învățăm de la izvoare cum să ne purificăm sufletele. Suntem captivi într-o bulă de săpun, în vidul vieților noastre din care nu putem evada, atingem pereții bulei otrăvitoare, ne oglindim în oglinda mincinoasă de pe acei pereți iluzorii, atingem cu un deget și bula se sparge. Universul ne inundă, dar nu mai suntem în stare să-i absorbim energia vindecătoare pe care o ignorăm fiind atrași de mirajul ambalajului trăirilor de moment. Învățăm, ne abandonăm în muncă până la epuizare, ne mulțumim cu atât de puțin. Omul nu a fost creat pentru iluzii, a fost creat să trăiască bucuria acestui pământ, să primească și să dăruiască iubire. Uitarea de sine, uitarea pasului pe prima treaptă a spiritualității este primul pas spre autodistrugere. Nu ar exista boală dacă ne-am hrăni sufletele flămânde cu frumusețea univerului, dacă ne-am scălda privirile în oglinda lacurilor, dacă am lua energie de la soare, dacă ne-am înfunda picioarele în lutul moale, dacă am cânta alături de păsările cerului, dacă ne-am uda buzele cu roua de pe frunze, dacă noaptea nu ne-am culca atât de obosiți încât să uităm să spunem mulțumesc inimii ce bate-n noi, să mulțumim cerului pentru fericirea ce ne-a inundat sângele doar cu o mângâiere, cu un sărut, cu gingășia din privirile unui copil, al unui miel abia fătat. Sănătatea este o o comoară neprețuită pe care o îngropăm în adâncul trupului cu rănile sufletelor noastre. Când ea se sufocă, inima se zbate ca o pasăre rănită în mâna sufletului. Avem forța cu care să ne dezbrăcăm de leșurile ce ne-au invadat spiritul, avem puterea de a ne scutura rănile sufletelor și rănile trupului. Conștientizarea forței interioare este primordială când trupul nostru nu mai are energie vindecătoare. Lupta nu trebuie abandonată, mintea coordonează uneltele în mișcare ce vor reclădi ruina trupului. În jurul nostru materia se învărte precum planetele în jurul soarelui, important este să captăm ceea ce ne lipsește, materia sau energia ce ne poate astupa găurile aurei afectate. Lumina din jurul nostru ne reflectă interiorul, de aceea puterea rugăciunii este vindecătoare. Inima și sufletul, ca două diamante ce-și revarsă strălucirea în exterior este coordonată de puterea minții. Sănătatea trupului trebuie să fie egală cu sănătatea spiritului, altfel dispare echilibrul interior și se instalează puterea distrugătoare a bolii.

























CAPITOLUL I


Se spune că oamenii își presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie. Nu eram absolventa niciunei facultăți de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv într-un trup așezând în versuri glasul sufletului. Am deschis porțile larg și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintr-o rană deschisă, ca o descătușare. Am scris poezie după poezie, la început ca un copil stângaci, mai apoi culegând informații ajutătoare, poezia ajungând la maturitate, nu la maturitatea dorită pentru că orice om care scrie poezie dorește să-și perfecționeze stilul odată cu creșterea spirituală și odată cu dobândirea înțelepciunii necesare expunerii sufletului, al lui și a tot ce-l inspiră. Am ales teme din tot ce m-a înconjurat: flori, furtuni, oameni suferinzi, ploi, zile însorite, durere, suferință, moarte, iubire, elemente ale naturii, încercănd fără prea mult efort de a ajunge la inima cititorului, spun fără prea mult efort pentru că sunt o fire căreia nu-i place să chițibușărească după rime forțate și alte elemente poetice, scriu așa cum curge din izvorul răsărit în suflet. S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeții în poeziile mele. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav...
,, Alerg pe cioburi
Alerg pe cioburi de sticlă pisată
Și simt cum îmi intră în piele,
Potrivnică soartă ce mi-a fost lăsată
Doar sufletul simte durere.
Mă mistuie focul, mă arde cumplit
Și-n urmă rămâne doar scrumul,
Un înger pe lume de ce n-a venit
Să-mi strângă-n sticlute veninul?
Mă gâtuie gândul în nopți nedormite
Clișee de vise deșarte...
Trec clipe morbide, fantasme în noapte
Și nimeni nu-mi gustă pelinul.
Cotrobăi golită de lacrimi amare
Și-mi scapă prin palmă cenușa,
M-ascund de lumină dorind nepăsare
Dar inima-i strânsă cu ușa.''
Am știut mereu că sunt un om sensibil dat fiind că reușisem să culeg o bacterie în urmă cu cincisprezece ani care s-a dovedit a fi mai puternică decât mine distrugând pliurile unui organ vital- stomacul. Ani de zile m-am străduit să-l protejez urmărindu-i evoluția an după an prin medode medicale imagistice și histopatologice. Totul a mers bine până într-o bună zi cănd ajunsă pe pământurile britanice lucrurile au deraiat de pe făgașul firesc al vieții. Fiind asistentă medicală într-un spital britanic am observat primele semne de boală, dar nu am ajuns să pot demonstra medicilor că ceva nu este în regulă cu trupul meu nici măcar când am ajuns pacient la ușa spitalului de urgență unde am fost diagnosticată cu constipație cronică și infecție urinară după ce am fost ținută în sala de așteptare cinci ore pentru investigații. Analizele de sânge arătau doar o inflamație, doctorul ignorând acest aspect, radiografia abdominală nu le-a indicat decât prezența gazelor și ale materiilor fecale. După ce am mai așteptat în jur de o oră medicamentul pentru infecția urinară numit Nitrofurantoin, m-am întors acasă dezamăgită de rezultatul tratamentului obținut urmându-mi rutina zilnică. Nu înțelegeam ce se întâmplă, eram de trei ani în Anglia, ajunsesem printr-o firmă de recrutare la un azil de bătrâni, luasem interviul telefonic, nu știam încotro mă îndrept ți ce mă aștepta. Fusesem cazată într-o cameră sărăcăcioasă pe care a trebuit să-l împart ulterior cu alt coleg. Împărțeam dușul, toaleta de pe holul unde patronii azilului aveau și biroul, iar în fața biroului așezaseră frigiderul chiar în dreptul intrării în bucătăria la fel de săracă și mizeră. După ce am fost înștiințată că nu voi începe munca prevăzută în contract din motiv că trebuie să mă familiarizez cu limba engleză am fost nevoită să accept să îngrijesc întreaga casă și să fac și munca de ajutor de bucătar: Spălam, călcam, găteam, aspiram, plantam flori, eram un fel de omul bun la toate. Îmi spuneam în gând că este doar pentru o perioadă scurtă de timp, că voi rezista și voi trece peste această umilință. Timpul trecea și mă simțeam neîndreptățită, primeam tot mai multe sarcini, lucram și șaptezeci de ore pe săptămână pentru a strânge bani să mă mut cu chirie. Seara mă gemuiam în patul meu și adormeam cu ochii plini de lacrimi. Îi promisesem fetiței mele că o voi lua în scurt timp cu mine, îmi lipsea familia, prietenii, viața din țara mea, serviciul, colegii. Soarta mă aruncase într-un loc mizer, unde nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt legat de exploatarea omului, înțelegeam engleză, nu vorbeam foarte mult, nu știam să scriu, făcusem rusă și franceză în copilărie iar la școala postliceală nu ne învățaseră aproape nimic, luasem câteva ore de meditații în particular cu un profesor contracost. Eram revoltată, munceam tot mai mult ca să uit, plângeam nopțile, ziua trăgeam cu urechea la colegi și memoram toate conversațiile în gând atfel reușind să învăț foarte repede engleza vorbită. Într-o zi am răbufnit și am ajuns în biroul patroanei și după o ceartă aprigă am obținut postul din contract. Eram bucuroasă, în sfârșit puteam să îngrijesc bătrânii. M-am bucurat degeaba, era o muncă epuizantă, nu aveam mănuși, primeam doar o farfurie cu mâncare de proastă calitate pentru doisprăzece ore de muncă. Am înaintat actele pentru PIN, autorizația englezească de liberă practică a meseriei mele de asistent medical. Tot acest proces a durat opt luni, timp în care am muncit din greu fiind repede îndrăgită de bătrânii bolnavi și de colegi. Îmi făceam meseria cu drag mai ales că reușisem să mă mut și să-mi aduc fetița lângă mine și să o înscriu la un colegiu catolic. Din păcate casa în care ne mutasem avea stăpâni inumani, erau români, nu puteam să-i înțeleg de ce se comportă așa urât cu noi, plăteam o sumă imensă pentru o cameră dublă, fetița mea nu mai îndrăznea să iasă din cameră cât timp eu lipseam, acest român o urmărea și o certa la fiecare pas, așa că o găseam plângând și flămândă. Eram stresată, obosită, nu mai aveam bani să căutăm altă cameră cu chirie. Într-o zi mi-am găsit fetița cu bagajele făcute în mijlocul camerei:
- Mami, eu nu mai suport, nu mai pot să stau aici, hai să plecăm!... Fiind pusă în fața faptului împlinit mi-am sunat doi prieteni care mă ajutaseră în cele mai grele clipe. Roxana și Stefan, erau căsătoriți, aveau o fetiță Katia și o casă frumoasă, erau de ceva timp în Anglia. Au venit imediat cu mașina și ne-au luat în casa lor, de atunci lucrurile s-au schimbat, totul a mers bine. Am fost ajutate de alți români să închiriem un apartament cu două camere. Am răsuflat ușurate, aveam casa noastră. Numai după un an eram deja la alt azil încadrată ca asistent medical, primisem PIN-ul, aveam salariul de două ori mai mare, fetița mea se acomodase cu stilul de predare britanic, cu colegiul, cu colegii. Reușisem atâtea lucruri într-un timp așa scurt. Din păcate tatăl fetișei mele și-a schimbat planurile și nu și-a mai dorit să ne urmeze. Ne-am despărțit prietenește, avusesem o căsnicie frumoasă, dar distanța ne răcise și iubirea dispăruse. Aveam nevoie de sprijin, simțeam că nu mai pot singură chiar dacă nu-mi doream cu adevărat o altă relație. Am hotărât să accept un bărbat în viața mea, așa mă sfătuise și fiica mea, totul s-a întâmplat repede, am cunoscut un bărbat pe internet, era român, din păcate locuia departe de noi așa că am hotărât să ne mutăm împreună. Relația începuse cu stângul, fusesem mințită, nu-i cunoșteam cu adevărat trecutul, știam că-l cheamă Dan, dar ulterior aflasem că-l chema Nicolae, știam că este singur, că divorțase și că are doi copii acasă la fosta lui soție. Nu, nu a fost așa, avea o soție în casa donată de părinții lui, locuia cu aceștia și trei copii adolescenți. Mă mințise, își dorise la început doar o aventură, dar a căzut în propria lui capcană și s-a îndrăgostit de mine. Se mutase lângă mine, eram fericită, plănuisem o vacanță la Roma, la surorile mele, astfel a trebuit să-și dezvăluie adevărata identitate, eram furiasă, ne-am certat, dar l-am iertat. Îl vedeam cum se frământă nopțile, nu avea somn, era mereu îngrijorat, lăcrima uneori când mă privea. Nu înțelegeam, credeam că suferă după fosta lui iubită care-l părăsise după șase luni de relație din pricina unei sarcini, rămăsese însărcinată cu soțul ei, fusese mințit și nu mai credea în femei, o iubise, își dorea o relație serioasă, nu știa că iubita lui ducea o viașă dublă. Dar nu aceasta era cauza suferinței lui, mă iubea, nu-mi spusese întreg adevărul, mai aveam multe de aflat, veneau sărbătorile așa că s-a întors în țară la părinții lui. Așa știam eu, parțial era adevărat, simțeam că ceva nu este bine, așa că i-am urmărit pagina de facebook și fiul lui postase o poză alături de o domnișoară frumoasă, credeam că este prietena lui. Ceva mă îndemna să-i vorbesc așa că i-am lăsat un mesaj în care-i spuneam că sunt iubita tatălui prietenului ei. Dar nu, nu era așa, în câteva minute aflasem că este sora lui, Dan avea și o fată. A căzut cerul pe mine, am început să plâng, nu puteam să cred că aflu încă un adevăr, cum putuse să-și renege fetița, aveam atâtea întrebări în minte, nu știam adevărul întreg nici acum, l-am sunat, ne-am certat, m-a mințit iar, sau a omis să-mi spună că în acea casă cu părinții lui locuiește soția lui. Era disperat că aflase, mă căuta prin mesaje, spunea că nu are semnal acasă, că trebuie să meragă la un restaurant din apropiere să-mi vorbească, dar el nu putea vorbi din cauza familiei, ei nu știau ce se întâmplă, doar doi dintre copii aflaseră de existența mea. Băiatul cel mare ne vizitase cu câteva luni în urmă. În sfărși, iar am iertat totul și când s-a întors a părăsit ferma la care lucra și s-a mutat în apartamentul meu. Vorbisem cu șeful meu să-l angajeze, eram bucuroasă că aflasem adevărul, motivul era din iubire, speram că tot coșmarul s-a terminat, dar înainte să ajungem în Italia s-a hotărât să-mi spună întregul adevăr. Eram șocată, nu puteam să cred că a fost tărâtă într-o astfel de poveste, ne-am certat, voiam despărțirea, era furios, mă jignea, vorbea urât, nu-l mai recunoșteam, nu-l mai voiam. După câteva nopți de suferință și nesomn l-am iertat din nou. Ne-am împăcat ascultând povestea vieții lui, aflasem că plecase de nouă ani din România și că se despărțiseră ulterior, dar nu divorțaseră din cauza copiilor, aveau vieți separate de patru ani. Iertasem din nou, speram ca într-o zi să uit, să-l pot ierta cu adevărat, nu puteam să-i spun Nicolae, pentru mine rămăsese doar Dan. După scurt timp l-am adus și pe fiul lui în Anglia, avusesem o ceartă groaznică cu soția lui, nu mai știam care minte, ea mă acuza că i-am distrus familia, eu știam că nu era așa, că fusese altă femeie în viața lui înaintea mea, până la urmă a înțeles că nu aveam nici o vină și a acceptat ca fiul lui să locuiască la noi. Trecuse un an, totul părea că merge bine, ne certam deseori din pricina acelor minciuni, nu aveam încredere unul în celălalt, dar treceam mereu peste. Nu mă simțeam rău, eram obosită, munceam mult, puneam oboseala pe seama efortului.Din păcate respirația mea devenise greoaie și în trei zile reușisem să dorm doar în șezut pe un fotoliu din sufragerie imediat după întoarcerea de la spital. Dimineața am plecat la serviciu, am dat medicația bolnavilor și am cerut să mă întorc acasă fiind conștientă de faptul că nu puteam lucra doisprezece ore în starea în care mă aflam. Am plecat după ce managera secției în care lucrez mi-a dat voie fiind îngrijorată de starea mea de sănătate. M-am oprit la departamentul urgențe din cadrul spitalului în care lucrez. Acolo, după evaluarea funcțiilor vitale de către cadrele medicale, medicul de gardă m-a examinat și mi-a spus că este necesar un Computer Tomograf anticipând viitoarele diagnostice. Am așteptat ambulanța pe patul rece de spital îmbrăcată în uniformă gândindu-mă speriată la simptomele ce creșteau în mine invadându-mi trupul din clipă în clipă, simțeam că respir tot mai greu, încercam să îndepărtez masca dorind să respir fără ea, nu puteam respira normal, simțeam că ceva mi-a inundat plămânul drept, simțeam că respir doar pe jumătate, priveam în jurul meu la asistenta ce-și făcea de lucru aproape de mine doar pentru a mă supraveghea, uneori mă mai întreba în limba lui Shakespeare: ,,Sunteți bine?... după jumătate de oră s-au apropiat de mine o echipă de paramedici, o doamnă tinerică, blonduță, cu părul strâns la spate, îmbrăcată în verde, ca un soldat la datorie însoțită de un un alt tânăr ce purta aceeași uniformă de culoarea grâului necopt. M-au salutat respectuos și m-au urcat pe targa rulantă conectându-mă la un alt tub de oxigen portabil. Am fost împinsă către ieșire și m-am trezit în fața ambulanței de culoare galbenă. Nici nu am avut timp să-mi dau seama ce se întâmplă, să privesc în jur că targa a și urcat în ambulanță, ușile s-au închis și am fost dusă urgență la un spital regional din Redhil pentru o evaluare mai amănunțită. Pe timpul călătoriei respirația devenea tot mai apăsătoare chiar dacă eram cu masca de oxigen pe față, paramedicii au aprins lumina albastră pentru a putea să se strecoare mai repede printre mașini, eram monitorizată la fiecare cinci minute, nivelul oxigenului scădea, aveam și manșeta aparatului de măsurat tensiunea arterială și pulsul pe brațul drept și pulsoximetrul pe degetul inelar, simțeam bătăile accelerate ale inimii sub manșeta tensiometrului. Știam că ceva nu este în regulă. Auzeam girofarele ambulanței cum îndepărtează mașinile din trafic, nu înțelegeam de ce atâta grabă. Mă simțeam ca într-un carusel ce nu mai avea oprire. Am ajuns repede la departamentul A&E, urgențe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secției, o chema Daniela, încă de la vederea ecusonului cu numele ei am zâmbit fiind bucuroasă să-mi pun viața în mâinile unei românce. M-am trezit într-o rezervă, transferată pe un alt pat, conectată la monitor, cu altă manșetă pe celălalt braț, cu altă aparatură mai performantă în spatele meu, cu un ecran mare ce arăta funcțiile vitale degradate pornind alarma la fiecare scădere a valorilor normale. Îmi țintuisem privirea pe monitor fiind îngrijorată de zgomotul alarmant. Daniela venea și-mi mărea doza de oxigen în timp ce-mi așeza electrozii pe corp pentru efectuarea electrocardiogramei. După stabilizare mi-au făcut două radiografii, una abdominală și una toracală și o serie de investigații biologice, mi-au preluat sânge în timp ce mi-au inserat canula într-o venă de la mâna stângă, îngrijorarea a început să apară pe fețele echipei medicale dat fiind că nu puteam respira fără oxigen. Pleurezie, lichid de ascită, adică apă în plămâni și în burtă, asta au evidențiat radiografiile. M-am speriat când doctorul a venit să-mi spună rezultatul. Lucrasem mulți ani în România pe secția de Pneumoftiziologie, secție de cronici, lucrasem cu oameni diagnosticați cu tuberculoză pulmonară, pleurezie, hemoptizie, cord pulmonar cronic decompensat, astm bronșic... un film mi se derula în fața ochilor, apărea în fața mea bolnavii ce scuipau sânge după un atac de tuse, bolnavi cărora doctorul cu care lucrasem le extrăgea exsudatul din pleură cu un trocar conectat la un aspirator, oameni pe care-i îngrijisem cu drag, oameni care au murit după un atac de hemoptizie fudroiantă, oameni ce ajunseseră multidrog rezistenți la bacilul tuberculos ce le invada plămânii. Cunoșteam tratamentul internațional pe derost, întreg protocolul, cunoșteam boala, simptomele. Eram speriată, mă gândeam că m-am ales cu bacilul tuberculos ce a stat în corpul meu în stare latentă, mă gândeam că acum s-a activat din cauza imunității scăzute, că muncisem prea mult. Gândul nu-mi dădea pace, parcă cineva-mi șoptea în ureche: ,,Pleurezie, pleurezie, tuberculoză''. Am fost transferată cu pat cu tot în camera alăturată la computerul tomograf, investigație efectuată cu profesionalism, doctorul însoțindu-mă, luând parte la întregul procedeu imagistic. M-am trezit pentru prima oară în tubul ce se învârtea deasupra mea ordonându-mi să respir și să-mi țin respirația în timp ce simțeam cum mă inundă substanța de contrast ca un val de căldură ce se depozitează în zona intimă. Apoi m-au dus înapoi în rezervă, am cerut toaleta mobilă, ,,comoda'' cum îî ziceam noi și Daniela mi-a adus-o asigurându-mi comfortul psihic de a urina în recipientul din care urma să colecteze un specimen, îmi era jenă, pentru prima oară în viața mea nu mai foloseam toaleta, aveam și un halat îngrozitor de mare cu deschidere largă la spate, m-au lăsat singură trăgând perdelele pentru a-mi respecta demnitatea umană. Nici nu știu cât a durat, în câteva minute am fost înapoi în pat trântind capacul comodei, parcă făcusem ceva rușinos, mi-am tras cearceaful pe față și am așteptat să înlăture recipientul de lângă pat. Daniela a împins comoda de lângă pat cu demnitate, timp în care a tras perdelele albastre la o parte și am putut să-l văt pe doctor privind monitoarele, pendula de la un pat la altul luând în primire noile cazuri, dar neuitând să se întoarcă la stația medicală centrală pentru a căuta pe computer rezultatul meu ce întârzia să apară, priveam de după perdea agitația din jur remarcând atenția deosebită asupra cazului meu. La fiecare 15 minute doctorul se întorcea la computer. La un moment dat a deschis o imagine pe monitor și după ce a privit atent rezultatul s-a ridicat și s-a apropiat de patul meu trăgând perdeaua după el pentru a-mi asigura intimitatea. M-a privit în ochi așezându-și mâinile pe marginea laterală a patului și mi-a spus:
- După cum am bănuit, rezultatele investigațiilor sunt rele. Aveți o masă tumorală abdominală de 16 centimetri. Îmi pare rău să vă dau o veste așa de proastă, dar cred că aveți cancer. O să anunț o altă echipă medicală care o să vă preia cazul. Aveți plămânul drept invadat de apă datorită inflamației pleurei, aveți și lichid de ascită, dar nu este îngrijorătoar. Voi anunța și doctorul pneumolog care probabil va aspira lichidul pleural. Rolul meu se încheie aici nu înainte de a mă asigura că sunteți preluată de o echipă bună de medici... apoi mi-a zâmbit trist și a plecat lăsându-mă pentru o clipă singură. Eram șocată de diagnostic, dar nu realizam gravitatea stării mele. O altă echipă de medici urma să coboare să invetigheze cazul meu. Eram îngrijorată, dar senină, puternică, așteptam să vină fetița mea și iubitul meu să mă țină de mână. Daniela-mi ceruse un număr de telefon și după aflarea diagnosticului a sunat-o pe fetița mea ce era la 60 mile depărtare, abia venise de la colegiu, nu înțelegea ce se întâmplă, știa doar că trebuie să ajungă la un spital dintr-un alt oraș unde mama ei fusese dusă de urgență. Pe Dan l-a anunțat chiar ea, el părăsind locul de muncă îngrijorat de veștile proaste. S-au întâlnit la gară și au luat trenul spre Redhil nu înainte de a-mi cumpăra fructe și iaurt. Au venit și le-am zâmbit din spatele măștii de oxigen fâcând fel de fel de glume. Larisa s-a așeza lângă mine, m-a îmbrățișat și mi-a zis:
-Mami, parcă tu trebuia să ai grijă de bolnavi, ești sigură că nu ai greșit adresa?... ce-i cu masca aia pe fața ta?... apoi a privit în jur și a început să pună fel de fel de întrebări: De ce scrie acolo 85%?... ce ai pe deget?... de ce ai chestiile alea lipite pe piept?... când îți dă drumul?... cum ai ajuns aici?... Le-am povestit ce s-a întâmplat, cum a fost călătoria la bordul ambulanței, mă asculta mirată, niciodată nu o pusesem într-o astfel de situație. Avea ochii mari, era palidă, dar era puternică, încerca să mă încurajeze în timp ce îngrijorarea-i invada fiecare părticică a sufletului. S-a așternut tăcerea. Dan stătea pe scaunul din stânga mea alături de Larisa care privea interesată în jur, vorbea rar încercând să-mi zâmbească, se citea teama și în privirea lui, era pietrificat, parcă timpul se blocase la secunda când aflase că sunt într-un spital. Îl priveam oarecum vinovată, nu-mi doream să fiu acolo, nu-mi doream să facă parte din acest coșmar. De după perdea se auzeau urletele unui tânăr, se auzeau voci, venise familiasă-l vadă cum șase pe patul de spital cu multiple fracturi deschise la nivelul membrelor, fracturi obținute în urma unui accident de motocicletă. Tânărul român urcase pe motocicletă în stare de ebrietate și n-a mai putut controla motocicleta sfârșind într-un accident groaznic. Acum începea să se trezească din amorțire și durerile-l sfâșiau. Mormăia ceva într-o engleză stâlcită, apoi gemea de durere. Daniela migra de la un pat la altul încercând să liniștească bolnavii și aparținătorii acestora. Mă gândeam la tânărul inconștient de gravitatea rănilor provocate din pură prostie. La fiecare 30 de minute o asistentă venea să-mi monitorizeze funcțiile vitale, funcții ce le observam și eu pe monitorul din dreapta patului în care mă aflam scriind poezii pe ecranul telefonului:

,, Drumul crucilor de plumb

Pe drumul crucilor de plumb mai fac popas,
Mai fac popas pe la răscruci, la cumpăna de la fântâni un pas,
Un singur pas timid, și însetat caut esența dată de un mag,
Esența ce-o să-mi curgă pe gâtlej cu-atâta drag.

Pe buzele-mi crăpate sfântul Mir, băut dintr-un potir,
Dintr-un potir întins de Dumnezeu din cer zefir,
Sunt la pământ și plâng ca un copil, vreau doar un gir,
Un gir să pot să-mi duc până la capăt crucea la Martir.

Sub talpă-mi fuge drumul ca un tren, din cruce gloanțe curg,
Din cruce gloanțe vin, un plumb scluptat în sângele amurg,
Aș vrea să pot să plâng, dar nu mai plâng,
În brațe plumbul crucii-l beau topit, în brațe-o strâng.

Cămasa zdrentuită ce mă strânge e udă, imbibată de sudori,
Mă rușinez că rănile-mi păgane n-ajung până la nori,
N-ajung până la nori chiar dacă trupu-mi geme,
E poate prea târziu acum sau poate prea devreme...''
După 11 ore de investigații am fost transferată pe secția Gyneo pentru stabilizare. Larisa și Dan mă urmau, eu, așezată pe un pat rulant, eram împinsă de către personalul medical pe un coridor lung ce se îndrepta spre lift. Pașii lor îmi adânceau teama. După instalarea mea în patul de tortură, i-am rugat să se întoarcă în Burgess Hill, orașul în care locuiam de când venisem în Anglia. Era la câteva zeci de mile depărtare, mașina mea era abandonată în parcarea spitalului unde lucram așa că lor nu le-a mai rămas decăt să caute alte mijloace de transport pentru a se întoarce acasă. N-am avut nevoie prea multă medicație, dar oxigenul trebuia să-l păstrez, saturația de oxigen cobora până la 40 la sută. Am reușit să mă stabilizez în scurt timp, prima zi 4 litri de oxigen, a doua trei, a treia zi deja un litru, iar noaptea deloc, respiram aproape normal. Priveam în jurul meu și nu reușeam să-mi accept condiția de bolnav, eram dincolo de baricada în care mă aflam zi de zi în spital. În dreapta mea era o tânără cu alopecie ce se plimba prin fața patului meu țănănd pe umăr o sacoșă improvizată din care se zărea un tub, știam că sacoșa ascundea punga colectoare a tubului de dren ce se așează în corpul uman după operație. Lipsa părului îmi indica faptul că avea cancer, că înaintea operației făcuse chimioterapie. În ochi ei mari se citea curajul, lupta cu boala pentru familia ei ce venea să o viziteze. O fetiță și soțul ei cu care petrecea câteva ore după perdeaua trasă, undeva, după prânz. În stânga mea era o altă tânără engelzoaică, părea cam agitată, o auzeam cum vorbește neîncetat la telefon, uneori cum se ceartă cu iubitul ei. Noaptea s-a lăsat invadând ferestrele uriașe ale salonului cu șase paturi, mii de stihii păreau că trec prin geam și ne încnjoară. Am încercat să închid ochii, nu puteam să dorm, undeva mai spre ușă o altă tânără se zvârcolea în dureri, din când în când venea o asistentă să o repoziționeze în pat. Auzisem din discuțiile personalului medical că fusese și ea operată de cezariană, că născuse un băiețel de care era mândră, doar că ea avusese probleme la naștere și era ținută sub observație medicală strictă până la stabilizare.La un moment dat s-a făcut liniște, am încercat să mă bucur de acea liniște, dar dintr-o dată din stânga mea s-a auzit un icnet și mai apoi un zgâlțâit. Mi-am ciulit urechile să aud mai bine și zgomotul s-a întețit. Așteptam să vină cineva să vadă ce se întâmplă, stația medicală centrală era chiar în dreptul ușii, dar nu era nimeni acolo. Mi-am îndepărtat tubul de oxigen de la nas și m-am ridicat, am dat perdeaua la o parte și am privit către pacienta ce se afla în stânga patului meu. Din colțul gurii se prelingeau firișoare de sânge, tremura din toate încheieturile inconștientă. Mi-am spus în gând... Vai, convulsii!.. și m-am îndreptat spre butonul de alarmă, am apăsat și personalul medical a apărut în jurul ei. M-am îndepărtat și i-am lăsat să-și facă treaba așezându-mi tubul de oxigen în nări. Tânăra avea epilepsie, avusese o criză puternică, nu-mi era teamă, îmi amintea de copilărie, atunci când tatăl meu epileptic cădea la pământ convulsionând, anticipând aura epileptică cu un țipăt asurzitor. Cu cât creșteam în vărstă și crizele tatălui meu deveneau tot mai dese și mai puternice, fratelui meu și surorilor mele fiindu-le teamă de aceste crize violente, mamei nu-i mai rămânea decât un singur ajutor în timpul nopților înspăimântătoare în care tatăl meu avea convulsii repetate, eu, cea care mergea și-i ștergea sângele de la gură în timp ce mama-l ținea de mâini pentru a nu se răni în timp ce se zvârcolea. Tânăra și-a revenit imediat din criză și a adormit. Am început să mă rog, după mult timp spre rușinea mea:
,, Mă iartă, Maică Sfântă

O, Maica mea Preasfântă,
Fecioară prea iubită
Mereu apari în cale-mi
Privind neprihănită
Cu milă și iubire
Durerea ce o port,
Suspinul meu Ți-e fulger
Te văd cum plângi, Te port
Acolo-n gând și-n spirit,
Te simt cum mă acoperi
Cu-a Ta maramă sfântă
Căzută de pe umeri,
Simt mâna Ta de mamă
Cum îmi atinge trupul
Și-mi vindecă durerea
Ce-a pus-o-n mine timpul.
O, Maică PreaCurată,
Fecioară între sfinți
Pe drumuri noi mă poartă
Și-mi spune de părinți.
Mă iartă azi Fecioară
Că-n goana pentru viață
N-am spus o rugăciune
Spălându-mă pe față,
Că Te-am ținut acolo
În suflet părăsită
Ca un copil ce-și uită
Măicuța cea iubită.
Mă iartă și mă ceartă
Și strânge-mă la piept,
Trezește-mă la viață
Din acest chin nedrept...''
Apoi am adormit și eu privind fantasmele nopții. A treia zi am cerut externarea până la ședința MTD a cazului meu, nu-mi aspiraseră lichidul pleural, Mă vizitase un domn de origine africană care-mi spusese că se discută acest aspect, se pusese problema, dar din cauza multitudinilor de cazuri au tot amânat, iar eu nu am insistat să o facă așteptând corpul meu să elimine apa din plămâni fără ajutorul lor. M-am întors acasă primind avizul externării și în câteva zile eram în avionul spre Constanța. Trebuia să mă întorc în România, era evenimentul lansării volumului trei de poezie, eram invitată, oamenii mă așteptau, biletele de avion fuseseră cumpărate cu ceva timp în urmă, nu am vrut să amân evenimentul, mi-am zis că trebuie să fac acest efort pentru cititorii mei, pentru poezie nu există nu pot, trebuie să faci sacrificii, asta mă motiva și mă întărea. În tot acest timp eram încurajată de Daria și Costin să rezist și să fiu puternică că totul o să fie bine, ei doreau să fiu bine, voiau să schimbe data evenimentului, eu nu doream asta. Am zis că vin chiar dacă nu primesc aviz medical de zbor cu avionul. Așa am și făcut, am urcat în avion însoțită de fiica și iubitul meu fiind cu gândul la evenimentele din zilele anterioare. În avion s-a anunțat la mijlocul zborului că au nevoie de un cadru medical, o tânără nu se simțea bine, nu eram eu aceea, dar eram asistentă medicală așa că mi-am desfăcut centura și am plecat să ajut tânăra aflată în suferință, avea dureri mari, era crispată de durere în flancul stâng, un rinichi o sfâșia de durere, transpira abundent, avea stări de vomă, avea paloare, și tremura ușor. Am îngenuncheat lângă ea și am cerut echipei de zbor să-mi dea un tensiometru sau o trusă medicală, nu aveau la bord așa ceva, eram furioasă... cum era posibil?... a mai venit o colegă, asistentă, care m-a ajutat să o intindem pe scaunele din avion, ea palpa pulsul și ținea masca de oxigen, eu m-am întors la locul meu să caut o vitamină, un calciu, o pastilă pentru dureri în geanta ce o aveam în cabină. Lumea era agitată, căuta fiecare ceva să o ajute, am încercat să-i dau un antiemetic și un calciu, am udat șervețele și i-am pus comprese pe frunte cu apă rece. Aproape tot zborul l-am petrecut în genunchi lângă tânăra fată. Echipajul medical ne-a mulțumit și au anunțat o ambulanță să o aștepte la sol când vom ateriza. Când am văzut că se simte mai bine am plecat la locurile noastre și am aterizat cu bine la Constanța. Acolo mă aștepta Aura, o prietenă veche ce s-a speriat văzând ambulanța, se gândea la mine, știa că sunt bolnavă, din fericire nu eram eu pacientul așteptat.