Primăvara - Lucia Eniu

7 mai 1923

Încă o pagină plină de lumină, de aduceri aminte şi de acea nespusă umbră de regret al trecerii vremii şi al petrecerii în nefiinţă.


Primăvara

În vremea copilăriei mele, primăvara venea la noi în sat noaptea. Se furişa ca o hoaţă, tiptil, tiptil, îşi lipea sufletul de scândura de sus a tindei şi aşa, pe nesimţite, casa cea mare era înveşmântată în mireasmă de pământ reavăn şi de ghiocei. Se grăbea, apoi, să străbată livezile, pădurile şi fâneţele şi împărţea, bezmetică, în stânga şi-n dreapta, aşa, cu nemiluita, flori din toate neamurile : toporaşi, brânduşe, ghiocei, brebenei şi câte şi mai câte altele, unele plăpânde şi cuminţi, altele semeţe şi cochete, cu rochii înfoiate şi frumos mirositoare. Primăvara urca, apoi, în fiece copac întâlnit în cale, aprindea crengile ca pe nişte felinare, vopsindu-le în alb, roşu, mov, galben sau roz, după bunul plac. Pământul întreg se împodobea ca o mireasă, iar ceriul se umplea de păsări clevetitoare şi iuţi care se luau la harţă cu razele cereşti şi cu norii pufoşi. Nimic nu rămânea neatins de mâna ei măiastră.
Astfel că, în zori, încă plină de avânt şi dornică de înfloriri, primăvara aprindea pe ceriu un soare ţanţoş, plin de lumină, cald şi surâzător. Se trezeau la viaţă toate fiinţele firii, duduind de sevă. Buimac de somn, înotând în cămăşoaia largă de in, deschideam ferestruica şi, prin ochiul strâmt de geam, răzbăteau, până la mine, toate frământările nopţii. Adulmecam cu nesaţ aerul cald şi plăcut mirositor, simţind pe dată că iarna cea vârtoasă şi-a strâns poalele de nămeţi şi dusă a fost.