Portret pe un geam de troleu - Larisa Balan

5 a.m. dimineaţa. Era un ger cumplit, iar aerul greu se raspândea printre oamenii bolnavi… bolnavi cu sufletul. Era ceaţă groasă în acea dimineaţă, prea târzie parcă. Oraşul tot plutea pe un nor trist şi apăsător. Undeva, în apropiere se vedea răzbind prin fumul ceţii un brad înalt, împodobit superficial, cu toate luminiţele stinse. El înţepa cu acele sale micuţe atmosfera ce îi oferea doar un spaţiu claustral. Apropierea părea însă atât de departe, o viziune de tunel, o perspectivă sumbră. Pe strada ca o panglincă de argint fugeau maşinile într-o cursă nebună. Din loc în loc, nişte pâlcuri de zăpadă murdară mai aşteptau o urmă de soare. Mici porţiuni de gheaţă se mai distingeau ici şi colo, iar particulele minuscule sânteiau sublim, precum diamante şi cristale, reuşind un spectacol de lumini prin aburul ceţii, care parcă dădea semne că vrea să se retragă.

… Ea visa…

Staţia era aglomerată mai mult ca niciodată. Toate acele suflete îngrămădite aşteptau o călătorie, una singură, poate ultima. Feţele triste, cu ochii înlăcrimaţi şi buzele strânse în linii subţiri, se distingeau printre umbrele create de ceaţă. Lumina difuză scălda privirile lor temătoare, grele, încrâncenate. Aşteptau… Se uitau la ceas din când în când şi înjurau doar pentru ei minutele, secundele, autobuzele ce întârziau mereu, soarta, viaţa. Vorbeau puţin sau deloc între ei, se priveau analizator, se gândeau la vieţile lor sau ale altora şi mai sperau sau poate că nu. Observ cum oamenii renunţă des în ultima vreme. Se gândesc atât de mult încât îşi induc o serie de stări emotive puternice, de natură negativă, care îi împing la lucruri stupide, fără pic de raţionament. Sunt mai egoişti ca niciodată, un egoism provenit dintr-o lipsă de dorinţă de viaţă. Oamenii nu îşi doresc să moară. În fapt, nu cred că se gândesc niciodată la asta. Oamenii pur şi simplu nu îşi doresc să mai trăiască şi acesta este motivul principal care le determină egoismul exagerat. Feţele lor erau din ce în ce mai triste, simultan cu timpul care trecea inevitabil pe lângă ei, mai ales aşa, în acea aşteptare brăzdată de friguri, de frisoane, de dureri mai vechi sau mai noi.

…Şi totuşi ea era cea mai realistă persoană pe care am cunoscut-o vreodată…

Când în sfârşit farurile puternice ale troleului şi-au făcut loc prin aburul ce plutea în aer alături de fumul de ţigări ieftine, oamenii şi-au dezlipit picioarele în paşi mărunţi spre maşina ce avea să oprească. E ciudat cum feţele li s-au mai destins, de parcă acum se vedeau între ei, parcă îşi permiteau prezenţa unii altora. Oare să fie aştepatrea de vină pentru stările lor întunecate? Ori singurătatea ciudată a aşteptării? Ochii le-au rămăs la fel de cufundaţi în lacrimile pricinuite de ger şi de încă ceva ce numai ei ştiau, iar linia buzelor se dezlipea într-un surâs de misiune îndeplinită. Nu era nici o muncă istovitoare să aştepţi venirea unui troleu, însă oamenii sunt atât de nesiguri pe ei în ultima vreme încât, până şi o aşteptare bine meritată, poate constitui un real succes. Le apăreau pe feţe grimase diverse, nu foarte accentuate, dar care le sublinia latura umană… sau ce a mai rămas din ea.

… Ea a rămas tot acest timp cu aceaşi răceală pe chip, fără expresie, mutându-şi picioarele ca-ntru-un vals spre mijlocul de transport ce părea că o aştepta special…

Tălpile ghetelor de succed pe treptele troleului, oamenii înghesuindu-se şi împingându-se unul pe altul în disperarea de a prinde un loc pe un scaun obosit de călătorii ce l-au privit ca pe un premiu ales. Era deja o goană plină de disperare şi frustrări mai vechi. Poţi observa fără prea multă greutate cum oamenii se răzbună pentru necazurile lor în lucrurile mici şi puţin semnificative din jur. Brusc, aerul din troleu s-a umplut de liniştea şoaptelor celor mulţi. Vorbeau între ei, unii cu ei înşişi, alţii deloc. Era totuşi cald, chiar şi atunci când forfota a îngheţat, după ce fiecare şi-a obţinut locul pe care, mai mult sau mai puţin îl dorea.

… Ea stătea în picioare, aşa cum alegea să facă de fiecare dată. Nu a înţeles de ce oamenii sunt atât de doritori să prindă un loc jos. Se gândea departe, cum aşa e şi în viaţă: unii preferă să stea jos, ca la un spectacol, alţii stau în picioare, înfuntă fiecare curbă şi frână cu fiecare muschi încordat, au perspectivă de ansamblu şi control. Îi plăcea controlul sub toate formele sale. Îşi spunea adesea că un om ce deţine controlul este modelul perfect de om puternic, hotărât, determinat…

Cu toţi pasagerii la bord, troleul şi-a pornit motorul pentru noul drum, plin de noi aventuri. A lăsat în urmă oameni ce aşteptau alt traseu sau care nu aşteptau nimic, ci aveau doar o pură insomnie, într-o dimineaţă devreme de februarie. Când acceleraţia a fost apăsată cu grijă, toţi pasagerii s-au aplecat pe spate, apoi au revenit rapid în poziţiile iniţiale, într-un sincron perfect. Ţineau în mâinile tremurânde biletul proaspăt compostat. Atât de mulţi într-un spaţiu aşa mic, fiecare în colţul său. Se căutau locurile retrase de privirile curioşilor. Era o diversitate incredibilă, fiecare om cu o culoare a sa şi totuşi cu acelaşi obiectiv primar de a ajunge la o anumită destianţie. Troleul îşi făcea loc greoi în traficul aglomerat al dimineţii. Se mai auzea câte un oftat printre gânditorii la nimic ce se bucurau de locurile obţinute. Unii îi inspectau amănunţit pe cei din jur. Era o disperată cale de a se pune într-o poziţie net superioară faţă de ceilalţi participanţi la călătorie. Bătrânii erau cel mai adesea criticaţi şi tot ei erau cei ce criticau cel mai mult. Bănuiesc că oamenii au această nevoie de a căuta defectele celor din jur, de a le stipula slăbiciunile, greutăţile, pentru simplul fapt de a fi convinşi că poate ei au o viaţă cu un strop mai bună, că ei au reuşit mai mult, că au realizat mai multe.

… Ea stătea cu privirea aţintită la o bară de metal ce şi-a pierdut stălucirea sub amprenta generaţiilor ce şi-au purtat drumurile, gândurile, visele ţinându-se cu mâinile lor, transpirate de greutăţile veacurilor de mult apuse, de bările ce acum zac uzate, clătinindu-se uşor la fiecare frână apasată mai brusc. Nu o interesa ce se ascundea în minţile celor din jurul ei. Oricum ştia că, dacă ar vrea, ar putea să ştie exact ce gânduri curg pe buzele lor. Dar pur şi simplu nu îi păsa. A fost o vreme când, chiar dorea să facă pe plac tuturor, fără excepţie. Vremurile acelea au apus de mult, iar acum a rămas doar o conturată nepăsare, o ignoranţă pură. Îi plăcea mai mult să nu îi pese, pentru că aşa nu mai simţea nimic. A decis să pună capăt şirului de sentimente ce adesea îl simţea bătând cu putere la uşa sufletului. Iar când te decizi să nu mai simţi nimic, atunci e pentru totdeauna poate. A simţit prea multe, prea mult timp. Uneori lumea se dovedeşte mai sălbatică decât animalele din junglă, iar atunci trebuia să devi doar o persoană ce se camulflează uşor. Nu te poţi camufla atâta timp cât ai deasupra capului un curcubeu sentimental. A fost întrebată odată dacă se simte pradă sau prădator… a răspuns simplu că este şi va fi un vânător, în aşa fel încât să poată vâna şi prada şi prădătorul. Lumea a devenit mai simplă pentru ea…e mai simplu aşa, cel puţin pentru moment. De aceea nu îi mai păsa. Pur şi simplu în oglinda ochilor ei se reflecta banala bară de aluminiu…

Pe frunţile călătorilor apăreau deseori întrebările. Dimineaţa este o perioadă în care oamenii reflectă mult. Toţi se gândesc la toate şi în fond la nimic. E doar o aglomerare de gânduri în aerul puţin din troleu, un aer ce miroase sublim: a deznădejde, dorinţă, apăsare. Pumnii lor se strâng în încleştarea lacrimilor ce vor să alunece de pe creasta înaltă a obrajilor de lut. Lacrimile sunt mereu înghiţite în barajele făurite în inimă. Lumea îşi cântă des agonia, dar nu o pune niciodată pe hârtie. Oamenii sunt mult prea temători să aibă dovezi palpabile. Ei doar există în acel moment, apoi toate trec şi vin altele în loc. Speră că vor trece toate, iar când se va întâmpla, de ce să aibă prin sertare şi foi negre?

…Ea nu se mai gândea de ceva vreme pentru că ştia prea bine ce are de făcut. Era o fire pe cât de simplă, pe atât de complicată. Nu se putea înţelege nici măcar ea, aşa că nu avea pretenţii de la călărori. Cu ochii mari şi maxilarul încleştat într-o aură de porţelan privea spre nimic. Gândurile ei erau multe, dar erau încă ţinute într-o închisoare bine păzită. Era o formă de protecţie, aşa credea. Nu mai voia ca nimic să iasă din fiinţa ei. Nu îşi mai dădea voie. A suferit cu siguraţă mult înainte… Nu am aflat încă în legătură cu ce, dar sigur a durut destul de tare. Refuzul era un stil de viaţă, iar răceala ce o emana era doar un aer mult prea fierbinte să fie perceput astfel de oameni. Devenise mai titanică, mai rece ca niciodată, dar nu îi păsa. A ales singură, pentru binele ei, într-un mod extraordinar de egoist. Dar oare nu toţi ceilalţi erau egoişti în jurul ei? Ei de ce i-ar fi păsat? Nu cumva o făcuse mult prea mult timp? Şi totuşi nu s-a putut despinde de tot de latura ei umană, deşi era considerată un robot cu sânge-n vene. Vechile obiceiuri mor greu… aşa că a rămas pentru mulţi aceiaşi fiinţă draguţă şi amuzantă, care zâmbea de fiecare dată când prea multe lacrimi se adunau în ochii ei de sticlă. Era cea mai blândă persoană pe care am cunoscut-o vreodată şi totuşi cea mai năbădăioasă. Era subtilă, dar categorică, amuzantă, dar serioasă şi hotărâtă, visa mult, dar glasul ei marca doar realităţile dure. Putea să fie atât de deschisă să te asculte ani în şir şi totuşi nu spunea nimic din ce simţea ea, mai ales acum când sentimentele le arunca, condamnându-le pe perioadă nedeterminată. Nu am auzit-o niciodată să se enerveze prea tare, dar când o făcea, pentru ea nu era supărare, ci dezamăgire urmată de o garantată răzbunare. Oamenii au dezamagit-o mult, mai ales cei la care a ţinut mult, dar nu ştiu în ce fel… nu am aflat încă… Ştia bine că are controlul în mâinile ei, că nimeni nu îi trece peste cuvânt, că lumea vorbeşte urât, dar tot ce o interesa era că oricât de judecată era, toţi o apreciau într-un fel… era determinată, iar în cazul ei determinarea o făcea să facă Soarele să se învârtă în jurul Pământului dintr-o singură privire. A învăţat să manipuleze, să citească în viitor. Ştia ce urma să spună fiecare aşa că totul ieşea cum şi-a propus întotdeauna. A învăţat că singurele aşteptări pe care trebuie să ţi le formezi sunt cele pe care le ai de la tine însuţi. Astfel, cunoscându-ţi capacităţile nu o să fii niciodată dezamăgit. Cândva a obişnuit să aibă aşteptări de la cei din jurul ei, dar au eşuat rând pe rând. Oamenii fac greşeli multe şi mai ales repetate. A învăţat că un om care îţi greşeşte o dată, o să îţi greşască şi a doua oară. Nu mai credea în “a doua şansă”. Sunt amăgiri pentru a prelungi inevitabilul. Nu accepta greşeli. Nu mai voia, atâta timp cât lucrurile puteau să iasă perfecte, aşa imperfecte cum erau ele în fond. Îşi amintea deseori dezamăgirile, dar acum nu o mai doborau. Insista să nu plângă de două ori pentru acelaşi lucru, nu avea sens. A doua oară era deja cu mult mai puternică, iar toată durerea o transforma în determinare. Era un dublu câştig. Avea principii, idei, bariere şi era clar pentru cei din jurul ei că nu o să le încalce niciodată. Peste toate însă era o persoană în care clocoteau temeri şi dubii, dar le arunca într-un neant, considerându-le mult prea inconsistente chimic pentru lumea reală. A preferat să arate un gol interior, în timp ce era bântuită de batalioane de demoni. Ştia că lumea era rea, iar ea doar le arăta atât de multă dulceaţă, încât era sigură că li se va apleca. Era un zbucium plin de frumuseţe… mintea ei era un loc teribil. Nu mi-aş fi dorit să pătrund niciodată acolo, căci aveai senzaţia că dacă o să ajungi vreodată să o cunoşti dincolo de masca ce o purta cu ignoranţă zi şi noapte, nu o să mai ieşi niciodată teafăr. Te privea cu superioritate şi nonşalanţă, dar era cel mai bun prieten şi camarad. Emana însă un sentiment de prăpastie, de abis… poate din cauza ochilor ei … Avea cei mai întunecaţi ochi pe care i-am văzut vreodată, dar întunericul ei era doar o lumină aşa puternică încât nu putea să fie percepută de oameni. Zâmbetul era fals mai tot timpul, dar inima era elastic, în aşa fel încât te putea primi oricând, dar te putea strânge atât de tare încât să se asigure că ai murit. În fond, cred că avea nevoie să creadă din nou, dar pentru ea încrederea era o utopie. Câteodată speram că cineva o să se aventureze într-o zi să îi prepare un tort cu puţină dragoste şi fidelitate, sinceritate şi devotament, vise şi realităţi frumoase. Dar ce păcat că uneori călătoriile iau sfârşit mult prea repede, iar sacrificiile sunt în van, iar aventurierii nu mai au “loc de joacă”…

Noaptea se ridica la ceruri… Siluetele ce se conturau în gemaurile troleului îşi pierdeau din intensitate. Doar chipul ei neutru rămânea la fel de bine desenat pe suportul de sticlă. Călătorii au coborât rând pe rând din troleu. Călătoria ia sfârşit uneori mai repede decât ţi-ai putea imagina. Biletul expiră, nu te poţi urca din nou. Tălpile pantofilor ce se grăbeau să urce, acum se târăsc alene, fără impuls.

Când troleul a rămas gol, ea încă era în picioare. A închis ochii, iar genele dese şi lungi i-au măturat podeaua obrajilor, stropind cu câteva lacrimi micuţe. A deschis ochii, mai arzători ca niciodată. Şi-a dat părul peste umeri şi a coborât mai hotărâtă ca niciodată. A motololit biletul în buzunar, iar în aerul rece de afară a văzut păsări negre pe un cer alb. A deschis ochii larg şi a arătat lumii iubirea pe care ei au transformat-o în ură. Se simţea un vultur în zi de primăvară… iar atunci când şi-a închis aripile de metal a început să zboare… mai lin ca niciodată, mai uşor. A zâmbit firav, iar singura ei lacrimă care a mai căzut a fost un adevărat potop.

Troleului i s-au spart geamurile toate…chipul Ei a rămas cumva desenat pe cerul din nisip topit…

Sufletul ei gravita încă, dar nu era nicium făurit doar din materiale amorfe…

Ce pustiu e sentimentul de a te privi într-un portret…ce trist trebuie să fie…

Am zâmbit firav, mai fals ca niciodată…