Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: XXXI

Roiul

Se porniră fără veste
Peste lume a cădea

Cântă cucul în română
proștii se întind pe gard
dacă dai cucul din mână
florile de verde ard

Nu-mi datorezi nimic, nici mângâiere,
Nici margarete din adâncul tău!
Într-un buchet de gânduri efemere,
Am adunat de mult tot ce-a fost rău.

oare unde s-au dus
clipele noastre
verzi precum
întinderea cerului

LUMINĂ

Lumină dintre cer şi ape,
Te ştiu, te văd, te simt aproape

Nu mai eşti o floare cum ai fost odată?
Nu mai porţi pe spate părul despletit?
Dar la mine-n suflet văd că pui să bată
Dorul tău năstruşnic, gata-ntinerit.

Îmi arde pielea de frică şi de ruşine
Tu, mamă, care m-ai sălăşluit în tine
M-ai rănit şi m-ai făcut neom, cum numai tu ştii
Cu mâna m-ai mângâiat, dar cuvintele-ţi m-au rupt fâşii, fâşii

Bicisnic vânt te umpli de păcate,
te-ai strecurat în mine pe sub vene,
pe scoici din lumea apelor sărate,
surâsul mi-ai vândut făr-a te teme!

Te-ntrebi de ce infernul îl amintesc ades?
Cum altfel străluci-va azurul neînţeles?
Când din tăciunii minţii răsare o lumină
Ce negru e pustiul în care ea-i regină!