Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: LXXXIII

Pierdut senin
(e un dar divin).
Să-l declar nul?
(că e prea credul!)

Ultimul romantic


Oare mai iubește cineva

Opreste-te!
Nu pot purta atat de multe sentimente
In trupul meu firav si vesnic muritor,
Căci timpul imi va starni-ndelungi regrete

În umbra vechilor titani
Trăim ascunși în ploi și frig,
Și ne trezim că peste ani
Colții tăcerii-n noi se-nfig.

S-asterne floarea de cristal
Pe inghetatul pământ,
Formând un viu piedestal
Deasupra sacrului mormânt.

Deschid fereastra
și vai singurătatea
fuge de mine
Costel Zăgan, VIRTUTEA HAIKU

Sub podul de cobalt apare-o vidră,
Pe malul de bazalt aşteaptă-o hidră;
Se uită ochi în ochi apoi, fatal,
Le-nghite noaptea rece de metal.

Eram în cadă
Încercând să mă spăl de tine
Cu peria de sârmă
Zgâriindu-mi epiderma

În dimineaţa nouă cu-aripi de primăvară
Alerg ca un copil la maica mea-n odaie,
Dar mă opresc, simţind-o cu răsuflarea rară,
Înfăşurată-n doruri şi-ntunecate straie.

*pseudonimul morții - erupții din cascada roșului*

Un vânt rotund dansează in pas ştrengar
Cu albele mirese de gherghinar.
Ascultă cum creşte melodic frunzişul,
Deschide flămând spre păsări luminişul.

Iar plouă tăceri peste sufletul meu,
În bezna profundă doar cerul străluce,
Te caut printre aștrii bătrâni, Domnul meu
Și gândul departe, departe mă duce.

DIHAM

Când soarele coboară la Diham,
Pe creste e o aură de foc.

O nouă zi, o altă provocare.
Lăsăm în urmă timpul ce s-a scurs.
Găsindu-ne motive-n apărare,
Nu preţuim secunda ce s-a dus.

Un pahar cu vânt se-nchină
La un gând ce vrea să vină
Către o grădină sură,
I se-apropie de gură...

Împletesc mâini de grâu
Sămânţa încolţeşte în rouă,
Iarba creşte în ritm de ploaie,
Petale strânse-n floarea nouă.

Azi mi-a fost dor,ata de dor
Incat inima mea a pornit in galop
Cu miile de ganduri
Iar vantul a-ntetit mai mult

V-aş îndruma să mergeţi pe caii de lumină,
V-aş arunca pe umeri un şal al împăcării,
Dar sînt mereu o rană din ce în ce mai plină
Parcă de sarea albă din neodihna mării.