Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDXVI

Eșarfa de mătase la gâtul rece strânge
Neliniștea schimbării la care nu ajunge
Nici orizontul mării, nici crestele semețe
Și- atunci 'ți- ascunzi privirea de curioase fețe.

Ești ca Don Quijote
treaz numai în artă
cine să strângă cote
Rosi Doamne-iartă

”Lacul codrilor albastru”
Fură lunii crinolina,
Spre luceafărul sihastru
Sălcii își rotesc tulpina.

Și o văd în mintea mea,
Cum dansează, cum zâmbește.
Strălucește ca o stea,
Pe podul norilor pășește.

În ochii tăi văd răsăritul, și în ochii tăi apun,
în sufletul tău văd,tot ce în viață îmi e bun.
În privirea ta se sparg mările și te învăluie,
un val de dor,ce mereu inima mi o sfâșie.

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

Visez sau merg cu pasul absent
întrebarea stă suspendată deasupra mea
nu știu încă lumea se sfărâmă sau
părți din mine rămân pe undeva.

Pe zi ce trece ne plimbăm
Dar aerul nu îl schimbăm ,
Căci noi și el ne învârtim
Pe-al Terrei cerc și ne mândrim .

Același soare vesel mă răsfață
Și-și prinde raza caldă-n părul meu,
Aceiași nori se-ntunecă la față
Și plouă așa cum a plouat mereu.

Treceți cu sfințenie peste toate cele,
Împlinind destinul ancestral!
Legănat de frunze, luminat de stele,
Voi rodi-n copita unui cal.

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,

Din scanteie in funingine
Ai fost si nu vei mai fi
Din abis in uitare
Cine te va mai pomeni?