Poezii despre Ploaie:

Aș chema din nou glonțul printre coaste-
Inima să-mi cânte plină de mândrie
Că primește-arsura veacurilor noastre
Și-și donează viața ție, Românie!

E cerul somnoros și trist
Iar norul negru, un artist
Își lasă pensula să cadă
Pe- aleea timpului și- o udă...

Fantastice poteci!

În suflet, în adânc, sunt doar o visătoare.
Privirea de sub pleoape doar pe visări îmi șade.

Prin ochii tăi

Prin ochii tăi, prin mintea ta,
de parcă-n gând ai modela

Floarea mov a vârstei mele

Astă vară, când rugam toate ploile să vină,
parcă norii dispăreau și, cu glas domol șopteam:

Plouă
...
Plouă. La început, a bătut
Vântul. Furios, vijelios.

Pe vârf de Ararat
...
A plouat.
Stropi mari se spărgeau de asfalt,

Așa de supărat e cerul pe omul ce s- a- ndepărtat
De viața simplă și cinstită și care s- a apropiat
De tot ce îi complică traiul, se minte, minte zi de zi,
Că plânge- n hohote și norii cu plumb se zbuciumă confuzi

Seară –n lătrături târzii,
Tu și clipele târzii
Îmi dați pacea-ntunecată
Ce a fost de mult uitată!

E-un susur al toamnei grăbite,
Sunt nori hotărâți să coboare,
Cadența e-o simplă-ntâmplare
În pași de culori diferite.