Poezii despre Ploaie:

Nu plouase de mult
A plouat. Rece și mărunt,
Aproape tomnatic.
Câte-o pală de vânt

Îmi șușotește-n taină suflarea unui vânt,
Prin străvezia ceață-a perdelei din fereastră...
I-ascult răcoritoarea năvală din cuvânt
Și gust c-un zâmbet straniu singurătatea noastră.

Ploua domol, ca-ntr-un descântec,
Spre toamnă mă-ndreptam grăbit,
De mână cu pădurea cântec
În taina timpului șoptit.

Searbădă culoare are, astăzi, cerul,
Năruit de goana norilor pestriți,
Ca-ntr-o cavalcadă-a cailor grăbiți
Spre războiul unde moare cavalerul!

Mergând așa pe stradă-ncet,
Dau o privire către soare
Și văd raze în orient,
De ce la ei arde mai tare?

Hai, ploaie,
spală-mi gândul
de durere,
Și lasă-mi sufletul curat

În noaptea rece cerul
Acoperit de nori
Trimite-n suflet gerul
Și te cuprind fiori.

O liniște se-ncuibă prea cuminte
În parcul de la capăt de oraș.
Îmi scrie numai ploaia un răvaș,
În care-a plâns, cu recile-i cuvinte.

Într-o zi de toamnă- apar
Norii ce- aduc ploaia rece
Și aceștia nu dispar,
Printre ei vântul nu trece.

Pe frunze de tei se scurg lacrimi reci
Și nori plumburii în gânduri întreci,
Tristețea scâncește în cerul smerit...
E vreme de ploaie și chiar de iubit!