Ploaia ca o melodie - Naty Ela Călinescu

         Vântul agitat al începutului de vară îi vâjâia aceeaşi melodie oscilantă, cu acorduri când joase, când înalte, pe care doar ea le sesiza şi le simţea până în adâncul sufletului. Armoniile ce se derulau în auzul inimii sale compuneau o partitură când veselă, când tristă, accentuându-i zbuciumul interior al simţirii. Gândul ei zăpăcit zburda nonşalant de pe o frunză pe alta în copacul din faţa ferestrei. O, de-ar sta locului odată!… O ameţise deja, iar norii grei ce pluteau deasupra oraşului nu îi inspirau decât singurătate, tăcere, deprimare, ca în poeziile simboliste bacoviene. Iar ploaia, ce se avântase rapid să spele străzile pustii, ştersese orice urmă de bună dispoziţie ce ar fi putut să-i lumineze ziua.

          Imagini bizare i se derulau în faţa ochilor minţii: Gândul,  un şugubăţ masculin, în paşi de vals cu Inima, o nebunatică feminină. Un El şi o Ea peste măsură de iubăreţi, ce se hrăneau cu picăturile de ploaie care se mai domoliseră, transformate în lacrimi răzleţe lipsite de fericire. Fiecare balansare a unei frunze o trezea la realitate şi o hipnotiza în acelaşi timp, purtând-o pe tărâmul viselor şi al iluziilor, dar pălmuind-o de fiecare dată pentru a reveni la concret. Se hrănea cu starea de reverie ce persista şi o cuprinsese cu totul. Se contopea cu fiecare picătură de ploaie ce săgeta răceală. Căldura se pierduse pe undeva prin ungherele iubirii. Era alimentată, se pare, de speranţă. O, da, speranţa, doar ea mai menţine vie flacăra vieţii…

           Şi dacă fiecare rază de soare ar fi un crâmpei de speranţă?... Atunci, fiecare picătură de ploaie ar cerşi un curcubeu, ar implora să se şteargă fiecare supărare, ar alimenta cu viaţă fiecare floare ce ar colora existenţa ei şi a lui… şi a tuturor celor ce iubesc.