Oameni de carton - Paul Sava

OAMENI DE CARTON


Motto:
Vreau să fiu trecător.
Nu-mi place eternitatea; pute- a mort.

Oamenii de carton, după ce au sfărâmat tot ce agonisi-
seră de pe urma timpului, inclusiv timpul, și-au propus să
clădească ceva, nici ei nu știau bine ce, ca să semene cu
oamenii adevărați, pe care îi pizmuiau din cauza religiei
acestora.
În cărțile sfinte ale oamenilor de carton era propovăduită
ura și nu iubirea.
Ura, ziceau ei, e singura care ne ține ochii deschiși, e
singura care ne apără, e singura care ne răzbună.
Ca să fie productivă, însă, ura trebuie să se reverse asu-
pra cuiva, adică trebuie să aibă ceva de urât. Și cum pe cei
pe care ar fi vrut ei să-i urască nu puteau, au început să se
urască între ei.
Ura lor era puternică, dar ascunsă. Necruțătoare, dar ne-
putincioasă. Îi hrănea tot timpul, și-i lasă veșnic flămânzi.
Dar, din asta trăiau. Atât le mai rămăsese!
Și, cum spuneam, au început să clădească.
Ce? Nici ei nu știau.
Că nu era ușor să construiești, și-au dat ei seama! Orice
zidire cere multe și mari sacrificii. Erau conștienți de acest
adevăr, dar n-aveau ce face, asta era religia lor:
"Nu suferi, nu simți că trăiești!" Și ei sufereau ca să tră-
iască. Și-ar fi dat și viața numai ca să trăiască, ceea ce se și
întâmpla aproape întotdeauna.
Fiecare edificiu își cerea tainul sau de morți. Fiecare lucru
pe care-l făceau era cu atât mai frumos, cu cât costa mai
multe vieți.
Dar viețile, și nu-i nimic trist în asta, erau, și ele, vieți
de carton.
Cu prețul lor au clădit ei și un palat în mijlocul Pieței, și
un closet tapițat cu marmora rămasă de la monumentul ero-
ilor, și pasagii subterane pe sub bulevarde largi și curate.
Dar totul era pus sub cheie!
Becurile, gata inșurubate în dulii, erau stinse pentru că
întrerupătoarele erau toate puse sub cheie și sigilate,ca să
se facă economie de energie electrică.
Și scările subterane erau sigilate din același motiv.
Totul era sigilat! Până și gurile oamenilor erau sigilate!
Nimeni nu avea voie să se bucure de nimic din toate aces-
tea. Și nimeni nu avea voie să cânte, până când nu va fi
totul gata.
Și când, în sfârșit, au făcut totul, când Cetatea a fost is-
prăvită,în ea nu mai era nici unul din acei oameni de car-
ton care o construiseră.
Toți muriseră, pe rând la temelia sau pe vârful unui
edificiu.
Dar acum, toate becurile erau aprinse, lumina izgonise
întunericul în fundul beciurilor de pușcării goale, scările
rulante funcționau toate, alunecând, fără pași de pietoni,
într-un ronrăit catifelat. Parcurile se arătau feerice sub re-
verbere cu globuri cât niște lune pline.
Pustiul se vedea abia acum cât era de pustiu, de desă-
vârșit.
Sublim!
Nimeni și nimic nicăieri. Nici țipenie de ziditor.
Numai zidirea!
Numai ea. Cetatea perfectă, cetatea sublimă, cetatea vii-
torului, cum a numit-o trecutul.
Iar viitorul venind, a deslușit, fără nici o emoție, planul
după care fusese zidită:
Se alesese întâi morții.
S-au așezat, apoi în straturi, începând de la temelia Ce-
tătii: un rând de morți, un rând de vii, un rând de morți, un
rând de vii, un rând de... și așa mai departe, ca la musaca:
un rând de carne, un rând de cartofi, un rând de carne, un
rând de...
Ultimul rând era totdeauna de mort.
Deasupra, cu niște mari litere muiate în sânge, cineva
zgâriase:ISTORIE.

5 februarie 1976
Paul Sava -LACRIMI USCATE

vezi mai multe texte de: Paul Sava