Oraş bătrân - Larisa Balan

E al patrulea an de când nu am mai văzut vreun fir de iarbă proaspătă ieşind din plăcile pavajului de pe stradă. Au murit cu totul, s-au uscat şi au căzut leşinate de secera anilor de schimb. Totul este aşa fad, fără culoare ori vreun semn de viaţă. Mai ales în ultimele zile, acest sentiment de înfrigurare şi întârziere sufletească mă apasă drept pe cavitatea toracică, unde plămânii se zbat să mai respire o ultimă gură de aer. Un aşa oraş trist nu am mai văzut de ceva vreme, chiar dacă niciodată nu am părasit scaunul de la fereastră, cel puţin în ultimii şapte-opt ani de zile. Nici nu mai ştiu cât timp a trecut... poate un alt dezavantaj al bătrâneţei.

Atâtea anotimpuri care s-au scurs peste oraş şi schimbarile au fost atât de mari în ultima vreme, încât nu a mai rămas nimic ca înainte. Mă cuprinde o nostalgie a vremurilor trecute... trecute parcă mai ieri. Am un aeroport de pe care vin şi pleacă numerose secrete ale vieţii noastre sumbre, de pasageri ai timpului informaţional. Sunt mii de gânduri care îmi trec acum prin minte şi simt că am nevoie de o puternică oxigenare... din vremea anilor de demult.

Aceleaşi clădiri plus unele noi, dar ce mult s-a schimbat perspectiva de ansamblu. Alţi oameni, alte piese de puzzle, alte îndatoriri şi porturi... şi ce puţin timp a trecut peste ei. Geamul este aburit de suflul cald, tremurat. Am întins mâna spre bucata de sticlă spartă sus, în colţ. Am şters uşor desenul vaporilor de suflet, cu grijă să nu mă tai, căci sângele ce-mi alerga prin vene de atâta timp, dorea cu disperare să-mi evadeze din corp.

Speram ca de acestă dată să se fi schimbat peisajul de toamnă târzie, să fi întinerit şi eu odată cu el. Din păcate visele se pierd la nivelul realităţii imediate.

Adeseori visez. Visez pictat în demenţă. Visez colorat sau în griuri. Am o întreagă paletă de culoare de unde selectez coşmaruri. Am o întreagă carte de basme din care extrag esenţialul. Visez zi de zi. Doar atât mi-a mai rămas. Trăim aşa bine visând, iar când ne trezim ne dăm seama că ne aflăm într-o altă dimensiune, cea a realităţii dure, atât de diferită de cea a mediului terestru.

Unii spun că visul e mai presus de speranţă, căci spre deosebire de aceasta , visul îl poţi vizualiza. Pare o întragă simfonie de daruri, de stropi de ploaie străbătuţi şi uscaţi violent de razele soarelui. Asta doar uneori... Alteori, mă găsesc pe o bucată de curcubeu. Ochii îmi sunt aţintiţi la dunga roşie. O prind de mână, dar îmi scapă printre degete, precum apa. O apuc însă, o ţin strâns şi încep să zbor. Zbor peste lume, peste oameni, peste case, peste oraşul meu. Îi văd pe toţi, le fac cu mana, dar ei nu ma văd... Arăt Nimănui leagănul în care mă dădeam în momentele acelea...copilărie. Acum copiilor nu le mai pasă că va rugini dacă nu este folosit, căci au alte lucruri de făcut acum: materile şi inutile.

O singură zbatere a muşchiului ocular este suficientă să-mi provoace despărţirea de somnul meu dulce. Mă trezesc cam des în ultima vreme şi încă nu îmi dau seama de ce. De ce sunt oamenii aşa goi în interiorul lor? Pare că până şi organele lor ce funcţionează doar pentru a-i ţine în viaţă, se macină şi se uzează la fel ca orice mecanism sau maşinărie contemporană, cumpărată fără garanţie.

Mă întorc aşadar la peisajul scurt, dar cuprinzător, care este fotografiat de geamul încăperii în care îmi consum existenţa. Iată cum, mereu te întorci de unde ai plecat! Se vede o stradă asemenea unei panglici argintiu-închis, pe mijlocul căreia s-au cusut, din loc în loc, perle din mările lumii. Are uşoare denivelări, care au încercat în timp, prin diverse broderii să fie amortizate. Din păcate au rămas semne... mereu rămân. Pe margine, de o parte şi de alta, stau câţiva trecători. Fiecare cu treaba sa, nu comunică, nu schimbă impresii de nici un fel; trec asmenea roboţilor construiţi exculsiv din tablă şi bare de metal. Blocurile, asemenea unor fantasme blestemate, stau de veghe, aliniate într-un şir interminabil. La mai toate ferestrele draperiile sunt trase, iar adierea vântului le provoacă valuri line, aducând miros de mort. Şi ce frumos era mai ieri: arborii înalţi erau încoronaţi de cerul senin, fără lacrimă din nori, de un albastru curat şi proaspăt. Acum cerul îşi plânge zilele. Sufletul său este găurit de experimentele oamenilor de geniu. Plânge neîntrerupt mai ales în acestă perioadă. Picăturile de ploaie se sting la nivelul sufletelor de vată de sticlă, fără să emane vreo urmă de colorit. N-am mai văzut un curcubeu de aşa mult timp... De aceea continuu să visez : pentru curcubeu.

Din crăpăturile blocurilor ies batalioane de gândaci şi şobolani, care par să nu fie deranjaţi de zumzetul tăcut al oamenilor. Este o toleranţă comună, care pare să funcţioneze perfect. Oricum nu mai sunt prea multe de făcut. Astfel de apus de soare nu a mai cunsocut istoria, iar oamenii nu mai au posibilitatea să înveţe din greşelile comise anterior.

Din păcate toate gândurile dispar sub umbra elegantă a nopţii, care ar dori să acopere cu mantia ei roasă de moliile luminate, toată negura oraşului bătrân. Din nefericire se aprind beculeţe albe, care luminează viaţa păcătoasă a oraşului, iar oamenii intră într-o stare latentă de somnolenţă. Somnambulii sunt nevoiţi să mărşăluiască pe străzile prăfuite. Înnumără firele de praf să vadă câtă suferinţă le-a mai rămas pe buze.

În dreptul geamului meu au plantat un stâlp în vărful căruia luminează puternic o stea electică. Simt o durere la nivelul capului, datorată probabil insolaţiei sub care, iată, sunt supusă să mă chinui. Îmi simt sistemul nervos cum cedează sub presiunea sunetului în vid. Aş vrea să trec din nou în starea mea de atunci, când eram la tinereţe... ce mult a trecut... ce puţin a rămas... ce mult pare că mă îndeprărtez...

Ce mi-au făcut?

Absenţă!

Demenţă!

Sunt prizonieră a trupului meu în vârstă de 25 de ani. Ce mult am îmbătrânit...!