O lună nouă fără un sfert - Costel Zăgan

-Tiptil-tiptil eu a să iau dealul la-ntrebări : spre casă!
-Ba nu te duci nicăieri, punctară în cor cele trei.
Dio răsuflă uşurat , aşezându-se pe scaunul adus de Mărioara . Sora Lizei are cam aceeaşi înălţime . Se mişcă fără încetare , ca o zvârlugă,intrând şi ieşind din bucătăria de vară.
-Luaţi câte-un pahar de vin , să vă mai răcoriţi!
- Vrei să vezi unde eram acum două săptămâni ? Surorile , în ţinuta de plajă a Evei , râdeau cu gura până la urechi , de la sute de kilometri depărtare. Trupurile bronzate ale fetelor făcu soarele să mai strălucească , printre frunzele nucului , câteva clipe.
-Hai să terminăm de mâncat în casă ! Nu se mai vede nimic.
-Săru`mâna!
Ecoul balansă lumina lămpii între cei patru pereţi întunecaţi ai camerei de dormit . Nu se mai aude nimic , numai respiraţia somnoroasă a celor două surori . Uşa dintre camere era întredeschisă.
Se dezbrăcă şi intră gol în patul răcoros . Îşi aminti de lampă . O stinse încetişor.
Se trezi când o rază îi intră în ochi : nenorocita , tocmai aici şi-a găsit locul!Lumina lunii mătura odaia mai ceva decât a lămpii stinse! Ieşi furişându-se afară. Înconjură casă şi ieşi în iarba întunecată din faţă.
Apoi intră din nou în ogradă . O siluetă fantomatică ţinea cerdacul să nu se clatine. Dându-şi seama că-i gol , dădu să iasă iar. O şoaptă îl opri:
-Dio! Era Liza, doar în cămaşa nopţii!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (11)