Pe umerii lui Vieru - Nicolae Dabija

În 1973, când vizitează pentru prima dată România, Grigore Vieru (care venise la Bucureşti cu o delegaţie sovietică) îl vizitează în taină pe Nichita Stănescu.
La o oră de după miezul nopţii, ies împreună din apartamentul poetului român, acesta lăsând uşa vraişte – „N-am nici cheie, dar nici lacăt la uşă!” –, ca să-l conducă pe prietenul său basarabean până la hotel.
Merg bine-dispuşi pe străzile pustii luminate de o lună plină. La un moment dat, Nichita se opreşte lângă un zid înalt din piatră. „Uite, Grigore, îi spune, dincolo de zidul acesta este o casă, în care Eminescu a scris Luceafărul. Hai să te ridic, ca s-o poţi vedea”. Autorul „Necuvintelor” ia în braţe şi ridică atent pe umerii săi făptura firavă a lui Vieru. Dar dincolo de zid nu era nimic.
– O vezi, Grigore? Îl întreabă poetul.
– O văd, Nichita.
De fapt, Stănescu a vrut să-i arate locul unde fusese casa în care trăise şi scrisese Eminescu, dar care fusese demolată încă la începutul anilor ’50.
Vieru comenta astfel acea întâmplare de neuitat:
– Eu mi-am văzut Ţara stând pe umerii lui Eminescu şi Creangă, Blaga şi Arghezi, Labiş şi Stănescu.
Acum şi generaţiile tinere care îi deschid cărţile este ca şi cum ar sta aburcate pe umerii lui Vieru, ca să-şi poată vedea Ţara în adevărata ei dimensiune şi frumuseţe.

vezi mai multe texte de: Nicolae Dabija



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.