Nea Atlas înțelepțitul - Lucia Eniu

A murit nea Atlas, oameni buni! Da, săracu, acu, de câteva minute am auzit și eu. Păi era Maia, fata a mai mică, toată plânsă, la poartă. Cum unde? Cică la spital. A, unde stă? Păi pe Uliță, unde să stea? Înspre Dealu Popii. Da, săracu. Dumnezeu să-l odihnească! E, uite-așa se duc oamenii buni. Cerne Ăl de Sus sita bine, bine, mai pică câte unul, îl ia la cerurile lui sau îl trimite la ăla cu coarne, să-i păzească mândrețele de cazane. Pe Nea Atlas, săracu, precis l-a urcat lângă el. Păi așa și merita. Ei, cum să nu-l știți? E drept că nici eu nu l-am mai văzut de ani buni, că cică nu mai ieșea, da-mi povestea tata că a fost tare de tot bătânu Atlas. Nu, asta-i porecla, păi cum altfel? Ia spune-mi tu unul de pe Ulița noastră care să nu aibă poreclă. Păi, vezi? Așa și cu Nea Atlas. Că cică, în copilăria lui, mă-sa, servitoare pe la niște bogătani, l-ar fi luat cu ea, să-i mai ajute la treburi. Că de mic a fost forțos nevoie mare. Așa. Și-acolo, ce să vezi, umblând prin hardughia de căsoi a stăpânilor, a dat bietu peste un glob pământesc din alea vechi, o frumusețe, cum povestea tata că erau pe timpuri. Pe timpurile lor. L-a luat în brațe și nu l-a mai lăsat. S-a căznit mă-sa să-l facă să-i dea drumul, s-au căznit și ceilalți servitori. Degeaba. A venit și stăpânul, să vadă ce-i cu tărăboiu și l-a văzut pe ăsta, pe Gheorghiță, așa-i îi zicea mă-sa, că așa-l chema, Gheorghe Bolteanu. L-a văzut cu globu-n brațe. Urla cât îl țineau rărunchii. Și fălcile. Așa s-a făcut Gheorghiță stăpân pe glob. Da să vezi tărășanie. Că după ce l-a primit, îl căra peste tot cu el, pe spate, așa-l ținea. Ei, și uite-așa, de la o zi la alta, nu știu când și cum, s-a făcut cu porecla asta. Așa a ajuns lumea să-l strige Nea Atlas. Numele i s-a pierdut prin acte, pe unde or mai fi și alea. Pe Uliță? Păi, cam acu vreo patruzeci, cinzeci de ani. Păi avea spre optzeci acuma, când și-a dat duhu. Cum să arate? Înalt, bine făcut, cu mustață neagră, cu sprâncene stufoase, tot negre, părul, la fel. Negru și sârmos. Așa mai arăta în copilăria mea. Pe atunci avea către cinzeci, da. Da' ce n-a fost! A lucrat pe vapor, de tânăr, apoi, mai târziu, zicea tata c-a fost hamal în port, căra mărfuri, ce mai? Forțos, omul. Da' tare credul, săracu. Că tot tata povestea cum îl prosteau toți, c-avea inimă bună, îți dădea și ochii din cap, simțitor, săracu, săritor, da naiv. Că tot tata...Cum de unde știa atâtea? Păi era curios din fire, domne. Așa ca mine, că de la el...Da. Și, cum ziceam, săracu Nea Atlas, ce om, domne, ce om! Da' pe cine nu ajuta? Mai ales pe văduve. Că era milos din cale-afară. Rămânea câte una văduvă pe Uliță? Îi purta de grijă Nea Atlas. Îi ducea de-ale gurii, îi purta copiii pe umeri și pe ea la braț, ce mai? Om milos. Nu, n-a fost căsătorit, domne, da de unde? Păi cum să n-aibă? Vreo șase, șapte fete. Și vreo câțiva băetani pe deasupra. Păi cu cine? Cu văduvele, cum spuneam. I-a fost greu, domne, greu, cu atâtea văduve. Da' și ele, una și una. Îl îngrijeau cum puteau mai bine, era Nea Atlas mereu pus la patru ace. Umbla din costum în costum și de la o casă de văduvă la alta. Păi cum să fie ușor să împaci atâta amar de femei? Ehei, ce povară pe bietu om! Cu una ți-e greu, domne, cu una, darmite cu o șleahtă de muieri? Mai pe urmă, când a mai îmbătrânit, s-a dat cu ăștia, cum le zice, ăștia, domne, care cred în lumi paralele și-n reîncarnări, ăia cu paranormalu. Veneau pe la el fel de fel de de-ăștia, cu aure și fengșui și stăteau la vorbe și la tras pe nas. Da, săracu Nea Atlas, el era înțeleptu. Dădea sfaturi, asculta pe toată lumea, căra poveri grele, domne. Vorba lui. Și ceru, și pământu, toate le ținea pe creștet, bietu. Păi câte povești de viață n-a auzit, îi spunea tatei. Că pe tata îl mai primea pe la el. Încolo, cu noi, ăștia, Mituleștii, nu prea mai avea de-a face. Se terminaseră și văduvele, fetele crescuseră, le purtase pe la școli, le măritase bine, pe băieți îi așezase pe unde apucase, ce mai, omu-și făcuse datoria către societate. Păi are și nepoți destui. Umbla vorba că-și cumpărase, în urmă cu ceva ani, un telescop, ca să observe planetele. Om învățat la școala vieții, domne. Ceru mai avea taine pentru el. Că încolo, aicea, printre noi, vorba tatei, reușise el, cumva, să le deslușească. Da' cu ceru, altă poveste, domne. Stătea, cică, ceasuri întregi locului, uitându-se prin telescop la cer. Păi ce să vadă? Ceru, ce altceva? Las' c-o fi știut el ceva, nu se uita degeaba. Da' tot s-a dus, ca toată lumea, bietu. Ia uite-o pe Maia! Asta-i fata a mai mică. Ba nu, e Mera, domne, nevasta lui Sisif al lui Pietrosu. Păi da, că Nea Atlas e socru-su. Da, Mera e a mai mică, cam de vărsta mea. Maia e cea mare, să tot aibă spre patruzeci. Doamna Mera, condoleanțe, doamnă! Mare om! Cum pentru cine? Păi n-a murit Nea Atlas, fie-i...Nu? A avut o criză de inimă, da' n-a murit? Păi noi așa...Ei, uite, domne, ce ți-e și cu boșorogii ăștia! Păi mor unii mai tineri de inimă. Fac infarct, și gata. Și unu mai boșorog învie, domne. Ptiu, drace!