Mondo Cane în trei acte diferite - Dan Eugen Munteanu

Denia este fără nicio exagerare un orașel bijuterie, prins cam în mijlocul colierului de stațiuni de pe coasta Mediteranei și care se succed împrăștiate de la granița muntoasă a Pirineilor catalonezi cu Franța si până la Tarifa, cel mai sudic punct al Gibraltar-ului și al Europei. Aflat mai exact pe Costa Blanca, undeva la poalele impozantei coaste muntoase Montgo, între Alicante și Valencia, orașul poartă încă vestigii ale zidurilor cetăţii Dianium, aşa cum intitulasera Romanii aşezarea de la Mediterană ridicată de ei în anii lui Sertorius din Sec. I si II al Erei noastre, ca port comercial şi de mare importanţă strategică.
Veneam aici de câțiva ani încoace să petrec lunile de iarnă la caldura razelor soarelui spaniol, mult mai darnic și mai dinamic față de cel german. In acea după-amiază târzie de sfârșit de noiembrie, pedalând pe mountain bike-ul de proveniență “second Hand”, mă îndreptam spre centrul comercial de la marginea orașului pe strada intens circulată care se întindea șerpuind pe întreaga coastă. Acum la început de seară strada parea totuși mai liniștită respirând parcă după agitația și zgomotul zilnic produse de tumultul continuu al unei circulații în ambele direcții a vehiculelor de toate genurile și proveniențele.
M-am apropiat de o casă ascunsă dupa un mic gard de piatră in fața careia pe un stâlp atarna prinsă o placă metalică anunțând Denia, mai precis intrarea în oraș. Trecând prin fața acelei case auzii un schelălăit prelung, pe tonuri înalte, dar care, desi anunțau proveniența animalică, aduceau parcă cu un scâncet duios. O frânai brusc pe Rosinanta, cum îmi botezasem eu bicicleta în stilul Don Quijote-esc spaniol, sprijinind-o de trotuar. După gardul de piatră din față coborau câteva trepte spre casa care pe dinafara parea nelocuită. Văzui că ușa de la intrare, care se afla pe una din laturile casei era blocată cu un lanț de care atârna un lacăt ruginit. Practic numai cadrul ușii fusese din lemn. Restul ușii, se vedea ca era dintr-un placaj ieftin, mai mult ondulat și umflat, purtând încă urmele scorojite ale unei vopsele albastre. Interperiile vremii și sarea mării ce suprasaturase atmosfera din jur dealungul anilor iși lăsaseră vizibil amprentele destructive.
Nevăzând pe nimeni și auzind în continuare schelălăitul ce venea însă de pe cealaltă latură a casei, mă îndreptai spre acolo. Aici se afla un mic gard cu o poartă din fier forjat în spatele căreia se întindea o îngusta trecere interioară, pavată cu pietre și care ducea undeva în spatele casei. Printre zăbrelele gardului, scâncind în continuare, mă priveau ochii patrunzatori ai unui cațel de mărime mijlocie. Prin întunericul care începuse să se lase la căderea serii, văzui totuși cât de frumos colorată era blanița lui, cu un pieptar de un alb imaculat și impecabil în jurul căruia predomina un maron în nuanțe trecând armonios de la o nuanță îinchisă până la roșcatul persistent de Setter irlandez. Iar albul revenea întâmplător, dar parcă de data asta cu o impertinență explozivă pe una din lăbuțele din față. Nu aveam nimic la mine de mâncare sa-i dau imediat, dar după ce am făcut cumpărăturile, inclusiv special pentru el câțiva crenvurști, m-am întors imediat. A venit prietenos la poartă recunoscându-mă imediat. Încet, încet am început să-l hrănesc prin grilajul porții… înfuleca scurt si fără multe ezitări micii crenvurști, de care cu siguranță nu avusese parte până atunci. Am revenit a doua zi și deși casa păruse în continuare nelocuită, auzii deodată din înautru pe sunete de chitară un fel de Flamenco, cântări specifice Los Gitanos din meleagurile Andaluziei. Am bătut la ușa fără clanță, dupa care sunetele de chitară încetară și în ușa deschisă apăru un Gitanos cu părul creț, brunet și plăcut la înfățișare. Într-un fel de Esperanto am încercat să mă înțeleg cu el … Îl chema Manuel si trăia acolo, în casa nelocuită de mult timp aparținând unui spaniol din Valencia. I-o încredințase lui si soției lui, Antonita, cu condiția ca să aibă chipurile grijă de casă în lipsa lui. Nu aveau în schimb în casă nici curent electric, nici măcar apă potabilă. Apa și-o aduceau de la o stație de benzină din apropiere, în rest traiau la lumina zilei, iar pentru gătit foloseau o lampă cu gaz. Aflai de la Manuel că nu aveau servici, dar el se ocupa cu colectare de fier și lucruri vechi pe care apoi le revindea, mai mult pe la talciocuri. Nu l-am văzut niciodată după aceea cerșind. O singură dată mi-a cerut niște bani pentru benzina necesară unui generator de electricitrate pe care și-l procurase cu gandul să aibă electricitate în casă. I-am dat, însă cu condiția returnării sumei respective ! Si ce crezi ? După o săptamână mi-a adus banii, care nu erau mulți, doar 50 EUR, iar eu luând banii înapoi i-am dat pe loc jumatate din ei. Bineînțeles s-a bucurat, văzând mai ales că dacă este corect in felul lui, este și recompensat ca atare.
Deci așa l-am cunoscut pe Rex, cum îl botezasem eu și cu care m-am împrietenit la cataramă devenind curând „amici de suferință”. Mai târziu am aflat că numele oficial din documentul lui spaniol de identitate canină era Kevin si avea cam 3 ani și jumătate. Văzând că Rex dădea mereu semne de după grilajul porții că ar fi vrut sa fie lăsat liber i-am întrebat curând pe stăpânii lui daca mi l-ar fi încredințat să ies eu cu el cam o ora pe zi. Gândeam că la plimbarea pe care o făceam oricum zilnic, să fiu acompaniat de data asta de Rex. Așa că de atunci încolo, pe toata perioada sejour-ului meu spaniol am început să fac plimbari în special la mare, ca și alergări împreună cu Rex. Iar pentrucă aceasta se petrecea de obicei înainte de prânz, la întoarcere după aceea îi dădeam în curte într-un castronel special pentru el o specialitate proaspătă de mâncare mai puțin “câinească”, gătită de mine după o rețetă proprie…un os de vițel fiert cu orez , morcov, cartof și ceapă,…un Risotto pur, nu alta, făcut ca la carte.
În aceeași casă locuia însă și Mitzi, o pisică de o frumusețe rară. și care îl tatona pe Rex de câte ori acesta părea să fie indiferent față de “avansurile” ei. O conviețuire deosebit de armonioasă și de necrezut între cei doi patrupezi de neamuri diferite… Nici măcar la mâncare nu se certau, iar în timp ce Rex hăpăia repede Risotto-ul lui, Mitzi își degusta tacticoasă separat pentru ea o portie ajustată la gabaritul ei…Un an mai târziu văzând că Mitzi un mai era în curtea lor, aflarăm cu tristețe că ieșise candva în stradă unde fusese lovită mortal de o mașină trecând în viteză prin fața casei. Au rămas în schimb multe secvențe nostime filmate cu Mitzi, dar bineînțeles împreună și cu Rex. Manifestările lui Rex în „societate” erau însoțite și de surprize, neavând o educație oarecum mai socializată din parte stăpânului. De dresură nici un se punea vorba, când Rex vedea un câine venind din direcție opusă, mai ales dacă era mai mare ca el, îl aștepta în poziție de atac punându-se cu burta la pământ și scrutându-l încordat și cu labele întinse în față, așa că trebuia să fii foarte atent la ce ar fi putut urma. Celor mai mici nu le făcea nimic, dar întotdeauna încercam să-i avertizez pe stăpânii lor care se apropiau să isi țină javrele lângă ei. Odată o tipă și-a lăsat câinele să vină spre Rex, dar dupa ce și-au terminat mirositul și pupatul reciproc, Rex l-a înșfăcat prin spate de ceafă, astfel că abia cu forța l-am putut desprinde, celalalt retrăgându-se cu coada între picioare, speriat, sângerând și chiar schelălăind… nu a fost vina mea, așa că… În tot cazul Rex avea o putere de nu îti poți închipui, ar fi putut trage fără vreo jenă cam 20 de sănii la Polul Nord!
L-aș fi luat pe Rex în Germania ca paznic credincios al casei, dar mi-e teamă că ieșit cu el la plimbare prin oraș, sau prin parcul orașului, cu agresivitatea lui înnăscută ar fi făcut cu siguranță “curățenie în urbe”, de nu ar mai fi călcat picior de javră de lux prin orașelul milionarilor landului Hessen!.. în schimb, tot cu siguranță, nici eu nu aș mai fi avut liniște în cazul acesta în oraș.
Revenind la Denia, într-una din zile pe când îi legam lesa lui Rex în curtea interioară ca să ieșim la plimbare, opri deodată la stradă în fața casei o mașina a poliției spaniole. Coborâră din ea doi polițiști, unul cu un dosar în mana și se îndreptară către ușa de la intrarea casei. După scurt timp i-am revăzut urcându-se în mașina cu care veniseră și plecară imediat. Curios, m-am dus să aflu ce se întâmplase..prin ușa întredeschisă îl văzui pe Manuel vorbind destul de agitat cu Antonita. I-am întrebat ce s-a întâmplat și ce doriseră polițiștii de la ei. Manuel îmi spuse fără nicio ezitare că într-una din zile luase din curtea unui șantier de constructii un rulou de gard de sârmă și care zăcea undeva pe terenul viran. Îmi spuse că fără să gândească prea mult și nefiind nimeni prin apropiere luă ruloul și îl încărcă în micul lui caruț de colectare pe care îl trăgea zilnic după el. Nu bănuia că instantaneu fusese filmat de camere video mascate în șantier. După câteva zile Manuel și Antonita furăvizitați de poliția spaniolă și confruntați cu învinuirea de hoție. A urmat se pare un scurt proces soldat cu pedepsirea lui Manuel cu arest la domiciliu și fără drept de ieșire în oraș, sau înafară timp de 1 lună.
Venirea celor doi polițiști din acea zi era de fapt un control pe care aceștia îl faceau zilnic la domiciliul lui Manuel pentru a verifica executarea pedepsei fără încălcări de către acesta.
Legat de această întâmplare cu Rex și stăpânii lui, gândul mi-a fugit spre “filmul” unei altei intamplari trăite de mine cu mutți ani în urmă,…era cu siguranță mai tristă, iar de data asta legată de meleagurile natale și de Tricky. Pe la mijlocul anilor ‘70, locuiam împreună cu ex-soția mea într-o garsonieră la ultimul etaj al unui vechi bloc din centrul Bucurestiului, pe lângă una din intrările in Cișmigiu. Era un spațiu mic, „moștenit“ după o matusă care locuise acolo și decedase. Pentru început eram oarecum multumiți, desi strâmt și destul de zgârcit dotat cu dependintele necesare. Eram angajat la o intreprindere de Comerț Exterior, iar soția lucra ca secretară la Ambasada Japoniei. Într-una din zile, întorcându-mă de la servici și intrând prin micul hol de la intrare în unica camerăa locuibilă, auzii scâncete pe tonalităti înalte venind dintr-un colț al camerei. O intrebai pe soție dacă le auzi și ea, iar ea cu un zâmbet misterios pe față îmi spuse să mă uit mai atent sub caloriferul de la fereastră. Mă uitai și văzui sub corpul caloriferului, într-un mic coș de răchită, o pată neagră cu blaniță stralucitoare care mă privea cu ochii ca niște mărgele la fel de sclipitoare, dar neliniștite. Era vorba de Tricky, un Pudel pe care soția îl cumpărase în ziua aceea de la un angajat din Ambasada Angliei. Acesta dăduse un anunț de vânzare pe circuitul diplomatic pentru cei câțiva patrupezi noi nascuți ai cățelușei lor de rasă cu pedigree. Soția fără multă ezitare l-a cumpărat pe unul din aceștia gândind să-mi facă o surpriză. Nu eram prea încântat, mai ales din lipsă de spațiu pentru un asemenea „lux“… dar anii au trecut și am devenit cei mai buni prieteni ai lui Tricky. Îmi făcuse un program foarte regulat, ieșind cu el la plimbare de cel puțin 3 ori pe zi. în Cișmigiu, sau la Grădina Icoanei unde ne întâlneam de multe ori și cu alți caței cu care se pupa și călarea, jucându-se până la epuizare, bineînțeles motiv și de schimbat câteva cuvinte și cu stăpânii lor. În timpul zilei Tricky ne aștepta liniștit pe holișorul de la intrare, iar la vederea/ la sosirea noastră sărea în sus de bucurie, dând bucuros din codița accepta fără cea mai mică oponența lesa cu cipul metalic de identitate, știind că urma plimbarea de la mijlocul zilei.
În seara cutremurului din 1977 mă aflam la acasă la o colegă care își sărbătorea ziua de naștere. Imediat după declanșarea acestuia cu primele zguduituri ne-am împrăștiat în goană ca potârnichile fiecare spre casa lui. Ajuns la mine, pe scara blocului era întuneric beznă, iar liftul nemai funcționând, urcai pe jos și gâfâind scăile celor 7 etaje până la ultimul, unde locuiam. Deschizând ușa de la intrare, de data asta nu am mai avut bucuria să-l văd pe Tricky sărind în sus. Alunecai pe ceva și cu mica flacără de la brichetă văzui pe podeaua holului macaroanele împrăștiate peste tot și cratița ce se răsturnase de pe plita cu gaze din hol.
Am coborât imediat hotărât să-mi găsesc soția și pe Tricky, precis fugiseră afară undeva după izbucnirea cutremurului. Ieșit în străduța neluminată m-am îndreptat spre prima intrare din apropiere a Cișmigiului. Fiind întuneric, cu greutate puteai să distingi fețele oamenilor cu care te întâlneai. Am început să fluier repetat pe o tonalitate pe care o foloseam mereu când îl chemam altădată pe Tricky să aporteze mingile aruncate aiurea în parc. Deodată auzii pe cineva care trecu pe lânga mine spunându-i persoanei care îl însoțea: – „Ăsta precis a înnebunit după cutremur!“… Intrând în Cișmigiu, am fost șocat de un peisaj sumbru, deși greu de definit, care mi-a amintit de imaginil dezolante văzute doar prin filmele prezentând dezastrul după bombardamentele din razboiul mondial… și acum oameni, de toate vârstele erau masați în grupuri peste tot, pe alei, pe iarbă, unii lungiți pe saltele aduse de acasă, alții stând pe scaune, cu geamantane, sacoșe, zgribuliți și înfrigurați de vântul rece care sufla la acea oră târzie din martie ’77…se mai auzeau încă din depărtare unele bubuituri provocate de explozii. Cineva povestea cu glas tare despre șobolanii pe care îi vazuse în timpul zilei traversând Bulevardul și mișunând în mare număr dinspre malul Dâmboviței spre Cismigiu… Simțiseră cu mult înainte de declanșarea cutremului primele mișcări seismice prevestitoare acestuia si cu mult înainte de percepția umană …auzii pe altcineva spunând că trecuse pe lângă un mare bloc din centru, al cărei fațadă se prabușise, văzându-se acum din stradă porțiuni din interiorul camerelor locuințelor, sau chiar paturi și alte piese mobiliare atârnând deprimant și fluturând înspre afară, în gol…te cutremurai auzind numai astfel de secvențe… străbăteam prin mulțimea de oameni îndreptându-mă spre interiorul parcului, fluierându-l în continuare, cu mici intreruperi pe Tricky. Deodată am văzut venind fulgerător din față spre mine o umbră neagră, care-mi sări până la piept si aproape dezechilibrându-mă…era Tricky al meu care îmi auzise fluieratul atât de cunoscut lui,..mă conduse imediat spre locul unde se refugiase în acea seara și soția mea. Anii trecură, între timp se născuse și Alex, iar Tricky devenise membru al familiei și un permanent însoțitor în plimbările mele cu băiatul în cărucior, sau mai târziu pe jos prin parcurile din jurul casei. Garsoniera unde locuiam devenise foarte strâmtă și neadecvată. După multe încercări nereușite, ne-am putut muta într-un apartament mai încăpător cu 2 camere si dependințe, tot pe una din arterele principale si mult circulate ale Capitalei. Nu fusese însa un chilipir adevarat, pentrucă îl obținusem cu ajutorul unei colege care avea „relații“ la Sector. Prin ea a trebuit să „ung“ destul de gras pentru pungile noastre de început, pe cineva de acolo, de sus, cunoscut ei și care ne-a aprobat obținerea locuinței. Dar ușor, ușor, apărură însă și unele dezavantaje. Apartamentul era de data asta la etajul 6 al blocului central și cu balconul spre artera foarte aglomerat circulată pe 6 benzi. Pentru a oferi o imagine mai viu colorată balconului din beton gri-cenusiu am postat acolo cateva jardiniere cu flori. Dupa puțin timp sună la ușa un milițian care ne-a avertizat să le indepărtăm imediat de pe balcon, motivându-ne ca fiind considerate un pericol permanent pentru convoiul prezidențial care trecea zilnic prin fața blocului, pe artera principala. Deși i-am replicat că până la partea circulată de vehicole a străzii erau încă vreo 30 de metri, nefiind deci niciun pericol la o asemenea distanță, raspunsul lui mi-a dat de știre că în caz negativ va urma o amendă pipărată, și nu numai atât,…ci având același deznodământ, adică îndepărtarea imediată a jardinierelor. Ca un făcut, dar experiențele triste nu s-au oprit aici. Într-una din duminici ieșisem ca de obicei la plimbare cu băiețelul meu în caruț și cu Tricky care ne însotea de fiecare dată cuminte în lesa lui. De data asta era puțin înaintea prânzului acelei zile și nu aveam în gând să stăm prea mult afară. Ne-am îndreptat spre parcul din fața Athenee-ului. Trecurăm pe lângă Grădina de vară de la colțul străzii când ne-au oprit doi milițieni însoțiți de un câine lup. Mi-au cerut buletinul, după care unul dintre ei s-a îndreptat spre un copac de la marginea trotoarului și l-am văzut citind de acolo, de fapt dictând la aparatul lui walky-talky date pe care le citea de pe buletinul meu. Nu mi-am făcut alte gânduri atunci, mai ales că întrebându-l pe colegul lui dacă se întâmplase ceva deosebit, acesta îmi răspunse sec: Nimic! După puțin timp, mi-au dat înapoi buletinul spunându-mi ca pot să plec mai departe. După plimbarea în continuare prin parcul din fața Athenee-ului ne-am întors acasă. În aceeași noapte, de fapt pe la 3-4 dimineața când somnul era cel mai profund, ne trezi brusc soneria apartamentului. Uitându-mă prin vizor și nevăzând pe nimeni am întrebat din spatele ușii cine sună, dar nu răspunse nimeni. Deschisei ușa și văzui pe holul blocului doi milițieni, care după ce m-au chestionat cine sunt, fără altă explicație mi-au spus pe un ton marțial să mă îmbrac trebuind să mă prezint imediat la sectorul de Miliție. Mi-au arătat un ordin scris în acesta sens. M-am îmbrăcat și m-am despărțit de soție, neștiind amandoi și nici măcar bănuind motivul acestei treziri și deplasări în toiul nopții. Ajuns jos, în fața blocului unul din milițieni mă conduse până în spatele dubiței cu care veniseră și deschizând portiera îmi spuse să urc. Abia după ce a trântit ușa după mine, am văzut că în masină în fața banchetei pe care stăteam era un grilaj metalic separator fața de cabina soferului, iar portiera pe unde intrasem în dubă nu avea nici mâner, nici clanță de deschis pe dinăuntru. Am simțit un fior rece, gândind că eram în acele momente în postura unui delicvent încarcerat în acea dubă… Ajunși după puțin timp la secția miliție, undeva din Blvd. Ana Ipătescu m-au condus până la o clădire din curte într-o cameră cu pereți goi și care nu avea nici măcar ferestre, ci numai un bec atârnând primitiv și aiurea de plafon. Împrăștia o lumină palidă, difuză într-o atmosferă total dezolantă. A trebuit să astept acolo înauntru, cu ușa închisă, făcând pași repetați între pereții de un alb murdar ai acelei camere și numărându-i până într-un târziu de dimineață când deschizându-se ușa un soldat m-a chemat și însoțit afară în curte. Acolo aștepta altă dubă în care a trebuit să urc și să stau alături de alte persoane necunoscute mie. După o călătorie similară celei de dimineață și tot fără vizibilitate în afară din duba închisă ermetic, undeva ajunși ne-au deschis portierele din spate pe unde am coborât cu toții. Printr-o poartă metalică furăm introduși într-un corp de cladire mare si cenușiu. Înainte de a intra m-am uitat repede în jur și mi-am dat seama că ne aflam în curtea interioară a clădirii Miliției municipale de pe Blvd. Victoriei, alături de magazinul Victoria, clădire pe care o știam numai pe dinafară vazută din stradă. Am fost conduși într-o sală undeva în beciul din corpul cladirii unde ni s-a spus să așteptăm până când vom fi strigați pe rând fiecare. Eram adunați acolo cel puțin 50 de persoane, de toate vârstele, dar nimeni nu-mi părea cunoscut mie. Unii în mici grupuri discutau deja foarte aprins între ei. O doamnă între două vârste tocmai spunea intrigată că e nerușinare să pui impozit pe o vietate absolut necesară la casa omului,…și mai ales când locuia ca și ea într-o casă cu gradină și unde un câine nu deranja pe nimeni, ci invers juca și rolul de păzitor. Mi-am amintit de acest subiect care se discuta de câtva timp, fiind o nouă “găselniță“ luata de Guvernul Dictatorului/lui Ceausescu pentru a mai stoarce ceva bani de la populație prin încasări de impozite și de la posesorii de câini.
Mergând în continuare printre cei din sală, mi-am dat seama in scurt timp că mai toți cei care erau acum acolo, în hala din beciul Militiei, participaseră la manifestația stradală din fața Athenee-ului cu o zi în urmă, demonstrând contra acelei noi legi de impozitare. Povesteau că milițienii, dar chiar unele persoane civile acționaseră brutal întrerupând demonstrația și reținând chiar unele persoane care încercaseră în felul lor să se opună. Mi-am dat seama imediat cum se petrecuse concret scenariul în cazul meu,… apărusem din întâmplare plimbându-mi băiatul în caruț, însoțiți si de nelipsitul Tricky în lesă tocmai prin acea zona fierbinte filtrată de milițieni și alte organe în civil, foarte sarguincioși si puși pe vânat politic. Și asta exact în jurul acelei ore când manifestația fusese abia blocată și împrăștiată.
M-am retras într-un colț al sălii și am așteptat cam vreo două ore. În timpul acesta au fost strigate multe nume. Pe unii i-am revăzut ieșind după oarecare timp fiind lăsați să plece. Cândva mă auzii strigat, după care milițianul de la ușă îmi indică să intru într-una din camerele de pe un hol. Intrai în acea cameră, asemănătoare celei de la sectia de Miliție din acea dimineață, fără ferestre, dar de data asta cu o lampă de neon care lumina încăperea. La o masă în mijloc stătea un tip între două vârste purtând o camașă albă, destul de dezordonat deschisă la piept. Când a început să-mi pună întrebări m-au șocat cei cațiva dinți de aur pe care ș-ii etala parcă mandru de ei prin zâmbetul lui malițios. După ce mi-a luat datele personale, m-a întrebat direct ce am căutat cu o zi înainte și însoțit de un câine în zona Athenee-ului. După ce i-am explicat clar că acel drum îl făceam cam zilnic la ore diferite cu copilul și cu Tricky, încercă să mă atragă într-o direcție pe care am simțit-o periculoasă de la bun început. Dorea cu tot dinadinsul să poată să mă clasifice cu întrebări cheie și amănunte, dar pe care eu le-am negat tot timpul, în masa de demonstranți de la acea manifestație de duminică. Mă întrebă dacă personal am avut, sau am obiecții față de noua lege în legătură cu impozitarea posesorilor de câini. I-am răspuns sec considerând că, înainte de a emite o asemenea lege de Impozitare pe venit suplimentar, statul ar fi avut suficiente probe și argumente cum că deținerea unui câine ar aduce stăpânului acestuia „un considerabil profit“! Mă indoiesc că tipul a fost mulțumit, sau a înțeles ceva din acest răspuns al meu lăsat în coadă de pește…Mai mult nici un voiam să-i dau apa la moară.
Mi-a facut semn că pot pleca și că sunt liber. Pentru a avea o justificare față de absența mea de la servici i-am cerut să-mi dea o adeverință în legătură cu reținerea mea mai mult de 10 ore la celă doua secții de Miliție. Mi-a replicat ca să mă justific verbal, iar dacă nu mă vor crede cei de la servici, sa se intereseze la organul respectiv. Am părăsit clădirea cu un gust amar, îndreptându-mă spre intreprinderea de comert exterior unde lucram atunci. La vremea aceea, pentru țara mea, de fapt statul român, eram implicat în tratative tehnico-comerciale cu firme străine negociind Proiectul și Contractul de Import licență si know-how al Platformei de foraj marin offshore din Marea Neagră… nicidecum un era vorba de Impozite pe Animale de casă!
Legat de trista întâmplare plină de contraste absurde și șocante trăite de mine în acea zi, mi-am amintit de secvența puternic emoționantă din finalul filmului Mondo Cane văzut cu ani în urmă pe ecrane,…opt personaje de diverse staturi și înfățișări, stând pe o impozantă scenă de teatru, unul langă altul și în “scara mâții” aveau atârnat de gât câte un placat fiecare cu câte o notă din gama muzicală: „ do-re-mi-fa-sol-la-si-do“. Către ei, cu spatele la publicul din sală era un dirijor care cu mult sârg începu să îi palmuiască unul după altul, creind un amestec de sunete improvizate ale unei partituri muzicale simulate.
Astfel se derulară imaginile cu fiecare dintre cei opt purtători de note pe ai căror obraji înroșiți de atâtea palme curgeau din abundență lacrimi pline de durere. Iar după o astfel de înscenare cu multe ințelesuri dureroase, pe acel fundal sonor însoțit în mod paradoxal de aplauzele frenetice ale publicului din sala de teatru apăru pe ecran, obișnuitul: “FIN“… cu adevărat un relevant final tragic de “Mondo Cane“:…Palme date omenirii pe care mulți încă le ”trăiesc” pe Planeta noastră!