Mitul Persefonei sau A învăța încrederea în întuneric - Manuela Munteanu

Există povești care nu se spun cu voce tare. Ele se așază, de pildă, în suspinul nerostit și profund al unei alegeri, adică în oftatul unei femei care a învățat să-și poarte în tăcere încrederea născută din teamă. Povestea Persefonei nu este despre o fată furată, ci despre o femeie trezită. Este o poveste despre încredere, acel dar fragil, tăios și sacru care se oferă nu în lumină, ci în întuneric.
La început, ea era Kore. Inocență. Primăvară. Încrederea ei era înnăscută. Iubea lumea pentru că nu cunoștea decât partea ei însorită.
Când a apărut Hades și a răpit-o, i-a răpit în primul rând certitudinile privitoare la frumusețea vieții. Adevărata spaimă nu a fost coborârea în Infern, ci faptul că în adâncurile ei, Kore a simțit că viața nu este nicidecum o primăvară. Și-atunci, ceva în ea voia să știe ce se ascunde în umbrele pe care mama ei, Demetra, le alunga.
Această frică de necunoscut, de transformare, e începutul fiecărei încrederi adevărate. Nu ai cum să ai încredere în cineva înainte să te temi de el, iar în momentul fricii nemărginite să observi că este acolo, pentru tine, ca o tăcere care nu judecă, ci te cuprinde și se așază peste tine ca un adăpost în mijlocul furtunii. Încrederea e o formă de curaj care trece prin propriile ruine.

Ajunsă în "Lumea de jos", Kore devine Persefona. Nu printr-un act de magie, ci printr-o zdrobire lentă a așteptărilor. Aștepta explicații, nu a primit. Aștepta drumul înapoi spre lumină, nu a venit.
Din fiecare absență, din fiecare întrebare fără răspuns, s-a născut îndoiala. Cruntă ca o lamă care taie, nu pentru a răni, ci pentru a despărți ce era vechi de ce devine nou.
Dar Persefona nu s-a pierdut. A ales să caute. A înfruntat liniștea lui Hades, dar și pe a ei. Și acolo, în abisul acela de întrebări, a încolțit dorința de a înțelege, nu doar de a fugi.
A învățat că tăcerea nu e întotdeauna lipsă, ci uneori, formă profundă de prezență.

Într-o lume de umbre, Persefona a învățat să vadă. Hades nu era doar răpitorul, ci și păzitorul echilibrului, singuraticul care ținea rânduiala vieții. Nu era nevinovat, dar nici complet vinovat. Era un om – sau mai bine zis, un zeu – cu greșeli adânci și susțineri reale.
Persefona nu s-a adaptat prin resemnare, ci prin discernământ. A renunțat la idealul iubirii perfecte și a început să vadă iubirea umană, reală: incompletă, rănită, dar sinceră.
Aceasta este piatra de temelie a încrederii: nu "ești exact cum am visat”, ci "te văd așa cum ești și aleg să rămân”.
Persefona nu a fost înlănțuită de rodia mușcată, a fost eliberată de puterea de a alege din nou, după ce a cunoscut totul.
A înțeles că iubirea nu înseamnă să te pierzi, ci să te regăsești într-un spațiu în care nu mai ești ideal, dar ești real.

Când s-a întors la lumină, Persefona nu mai era fetița primăverii. Era femeia care știa cum miroase pământul sfărâmat, cum sună dorul fără cuvinte. Și totuși, s-a întors la Hades.
Nu pentru că nu avea de ales. Ci pentru că, în adâncurile acelea de cenușă, găsise o formă de iubire care nu cerea perfecțiune, ci adevăr.
Hades o iubea așa cum era: naivă, analitică, dar dedicată.
Persefona l-a iubit nu pentru ce era el, ci pentru ce devenise ea în preajma lui.
Iar aceasta este cea mai matură formă de iubire: nu cea care îl înalță pe celălalt, ci cea care te transformă pe tine să alegi să crezi în celălalt.
În lumea reală, încrederea e un act de curaj. Este curajul de a spune: te văd, te cunosc și aleg să rămân. Nu pentru că ai fost perfect, ci pentru că eu înfloresc după bătăliile acestei alegeri.
A iubi înseamnă a păstra în tine lumina chiar și atunci când alegi să cobori în întuneric.