Mihail Janto - creaţii proprii

Mă pierd ades pe drumul cu noroi,
ducându-mă cu gândul la părinți,
cu sufletul plecat și ochii goi,
aș vrea să știu că au ajuns la sfinți.

Am învățat să mergem cu mulțimea,
crezând c-așa ar fi voința soartei,
în riduri ne purtăm toată asprimea,
mergând la pas cu indolența gloatei.

Am fost născuți cu dragostea în fire,
privirea-atât de blândă și curată,
de multe ori cu-o lacrimă uscată,
din zbuciumul ce caută iubire.

Mi-e teamă de mine, de lumea cea nouă,
când sorți se dezbracă în ploaie și vânt
și de lacrima-n zori, ce cade pe rouă,
să nu mai simt doruri, să uit ce-i cuvânt.

Prea mulți pierduți pe căi străine,
ne-mbrățișam doar prin iluzii,
oare mai știm ce-nseamnă bine,
pierduți în lumea de confuzii...?

Când nopțile iar sufletu-mi strâpung,
sper să te-ntâlnesc din nou în viață,
căci clipele rămase nu-mi ajung,
stând cu mine însumi, față-n față.

Mă pierd ades pe drumul cu noroi,
ducându-mă cu gândul la părinți,
cu sufletul plecat și ochii goi,
aș vrea să știu că au ajuns la sfinți.

De mult m-apas`același dor,
din tăceri mereu răsare,
ca dintr-un bulgăr de fior,
cerând morții azi iertare.

Tu iubire, gol de stele,
eu te-am lăsat să mă cuprinzi
și-am rămas cu zile grele,
în cioburi sparte de oglinzi.

Ți-aș dărui chiar floarea veșniciei,
lumina-n care soarele răsare,
cu dragoste, cu seva bucuriei
și susurul din plânsul de izvoare.