Mihail Janto - creaţii proprii

Te apropii tăcut, cu capul plecat,
căutând dezlegarea-n brațele Sale,
căci timpul s-a scurs într-un fir despicat,
suspine și zâmbete sentimentale.

Instinctul mă îndemnă câteodată,
o viață toată să o mai respir,
buzele să-ți mai sărut o dată,
parfumul tău din șoapte să-l inspir.

Spre toamnă triste jurăminte,
se întorc în gemete pustii,
tributuri multe, neplătite,
ce îmi par și astăzi bogății.

Când înseși toamne cad în agonii,
iar drumul sorții-mi pare mai străin,
apusuri reci și brumele târzii,
mă fac să simt că timpu-i mai puțin.

Să nu m-aștepți căci n-am să vin,
m-ai vrut doar de plăcere,
iar chipul tău mi-e azi străin,
străin de-o mângâiere.

M-ai învățat ce-i dragostea fierbinte,
nu te blestem că mi-ai lăsat pieirea,
de speri să ai mai mult ca înainte,
îți dau din mine azi toată iubirea.

Iubirea pradă amintirii,
e soarta noastră de acum,
să nu plângi clipa despărțirii,
nici pașii vieții pe alt drum.

O lume se scufundă,
o lume se grăbește,
dar cui să scrii azi versuri,
când nimeni nu citește...?

Flămând de dulcele iubirii,
când anotimpuri cern mistere,
pierdut pe calea amintirii,
mi-e dor smintit de-o mângâiere.

Pe drumul vieții nu-i întors,
degeaba-n urmă vrei să mergi,
poate-i târziu ca să-nțelegi,
că timpul zilele ți-a stors.