Mihail Janto - creaţii proprii

Când îmi visez iar tinerețea,
se-ntoarce-n amintiri tiptil,
mă-ntreb ce fac cu bătrânețea,
caci eu rămas-am tot copil.

Flămând de-a ta iubire, mai râd și-apoi suspin,
mă-mbeți dintr-o privire, dar mâine-ți sunt străin.
Din chin de fericire, născută să iubești,
o clipă de-mplinire, te rog să-mi dăruiești.

În ochi ne este cerul,
credința și cuvântul,
în suflet curcubeul,
destinul ni-e pământul.

Mi-e atât de dor de-un vis seducător
și de parfumul clipelor trecute,
născut din remușcări un aprig dor,
să-ți mai ating iar buzele tăcute.

Simt primăvară cu miros de iarbă
și soarele răsare mai devreme,
în jurul meu aud atâta zarvă,
când mugurii încep parcă a geme.

De vrei să pleci, te rog să-mi dăruiești,
din timpul ce iubirea o măsoră,
prin clipele ce trec, călătorești,
în ziua-n care toate or să doară.

Iubirea ta-i acasă,
cum vântul suflă lanul,
prin nopțile și anul,
ce inima-mi apasă.

Când dorul uneori suspină
și vrea să-ntoarcă ce nu este,
blestemu-mi pare că-i de vină,
căci eu credeam într-o poveste.

Te naști cu dragostea în tine
și din priviri o înțelegi,
iar din cuvintele-ți puține,
devin cândva și fraze-ntregi.

Cu dezgustul de pe buze, cum să-mpaci mâine o minte
și-ale timpului rebuturi, să faci pasul înainte,
prin a vieții încercare să fii mâine iar ființă,
cu iluzii înecate în a sorții neputință.