Limba şi caracterul naţional a poporului - Mihai Eminescu

[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]

 “După introductiva poezie (?), c-o întrebare 'n paranteze pe care-o punem noi, vine prefaţa, în care autorul spune că: silit de împrejurări foarte critice, cari în timpul de faţă ameninţă a pierde, pentru vecie poate, limba şi caracterul naţional a poporului român din Bucovina, el a otărât să trimeată în public broşura sa. Spune apoi că fiinţe denaturate din însuşi sânul naţiunei cutează să răpească odorul limbei părinteşti, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînţeleasă de oricine nu ar cunoaşte toate limbele europene. „Ţăranul — zice d-l critic — se vede deodată depărtat de noi, ţăranul de la care am trebui să - nvăţăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată şi românească. Şi astfeli păcătuind ei (veţi vedea cine), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul şi prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistenţe naţionale".

Cumcă ei nu au schimosit, ci au deşteptat la viaţă limba română şi cu ea simţul naţional şi cumcă au făcut-o spre glorificarea lor personală şi (fie zis de noi) eternă, asta e prea adevărat: şi nu negăm, nu putem s-o negăm; cumcă însă ei ar fi avut intenţiunea de-a depărta pe ţăran de d-ta, d-le critic, asta nu poate fi adevărat decât în cazul când d-ta singur vei fi voind să te depărtezi de el. Pentru că cine sunt acei ei?

Uită şi răspunsul în capitolele I şi II ale cărticelei: primo, egoiştii de filologi, secundo: Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina.

Autorul e nedrept, de nu şi ceva mai mult decât nedrept. Zice că filologii şi Societatea din Bucovina au de principiu de-a se depărta de limba poporului, noi şi lumea, din contra, pretindem a şti că tocmai ei şi ea sunt aceia cari vor să rămână cu şi numai pe lângă popor;

şi că poate modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuşi principiul în sine. Şi cumcă filologii şi Societatea Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, şi cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi, dovedesc înseşi esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune, lepturariu ş.a., creaţiuni ale bătrînului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică şi istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire. Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă — că cronistice e dreaptă şi scuzată. După estremul latinităţei, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcţiuni latine în româneşte (estrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă a aceluiaşi estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi esclusivitate faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste estreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, nu poţi defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat puntele ei cele estreme. Însuşi d-l critic nu e espresiunea poporului, cum pretinde a fi, nu reprezintă cu fidelitate legile ce se manifestă ca domnitoare în limba poporului de jos, ci se ţine, fără de-a o şti, însuşi de facţiunea literaţilor cari cred a fi găsit calea de mijloc între fonetici şi etimologi — un juste-milieu, cum s-ar zice.

Tot în capitolul III d. critic impută delegaţilor patrioţi cari au vorbit româneşte în Dietă greşelile ce, după d-sa, ei le-au comis în limbă. Dacă ei nu-şi ştiu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puţin patriotismul de-a o vorbi aşa cum o ştiu, rău; când alţii, cari se laudă că o ştiu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori.

În capitolul IV, criticul [î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudem şi noi, până ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deşi suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică şi în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-n proza d. Alecsandri nu e decât spirit şi jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul — zice Jean Paul — este raţionamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintr-aceea că Foaia, ca organul şi espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-şi rămână pre cât i da mâna consecinţă cu principiul ce şi-l statuase — şi subliniem: pe câtu-i da mâna , pentru ca suntem siguri că, la pretenţiunea expresă a autorului de-a i se respecta ortografia, redacţiunea Foii ar fi ces desigur, dupre cum am văzut d.e. în unele articole ale d-lor Hurmuzachi, în cari o al autorilor e respectat de cătră corectorul Foii, lucru ce m-a făcut a presupune că poate înşişi autorii ar fi pretins această respectare.

În capitolul V criticul nostru vorbeşte despre germanismii cei străcoraţi şi ţesuţi în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adecă rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbirile literarie despre limba româna în ziarele din Austria. Cumcă răul acesta e adevărat şi vădit n-o neagă nimene, nici înşişi jurnaliştii din Austria. (Vezi Transilvania, organul Asociaţiunei.) Cumcă însă asta nu e defeli vina dezgraţiaţilor redactori, cari au învăţat a-şi construi cugetările în nemţeşte şi ungureşte, aste e şi mai adevărat; şi cu atâta mai bine pentru ei dacă, într-o limbă ce-o mânuiesc cu greu, urmăresc mai toţi scopuri aşa de nalte, aşa de nobile, încât în focul urmărirei, uitându-se pe ei înşişi, străcoră în construcţiuni germanisme sau maghiarisme. Ei au învăţat în şcoli în cari criticul nostru n-a învăţat, şi de aceea ei au, de nu dreptul, cel puţin scuza de-a comite greşeli aşa de mici şi cari asupra fondului se tuşează. Dac - am fi însă răutăcioşi, am putea arăta că şi d-l critic e capabil de germanisme, şi nu ca să dovedim, ci numai ca să-l avizăm uşor, vom scoate două - trei ; d.e.:

1. Vorba îmbucurătoriu (pag. 9) e traducerea ad litteram al nemţescului erfreulich — şi-l sfidăm pe d-l critic de a o regăsi în limba poporului său în vreo carte netipărită-n Ardeal ori Bucovina.

2. Şi aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat (p. 19).

3. Fiind însă omul silit (p. 19), în loc de omul însă fiind silit etc. Am fi putut s-o urmăm, dar ne temem de-a nu voi să probăm ceea ce nu putem proba, cumcă autorul adecă ar fi învăţat în şcoli nemţeşti; apoi neci ni place, neci avem timpul de-a ne ocupa cu secături şi greşeli de virgulă, pe cari timpul şi şcoalele româneşti ale viitoriului le vor şterge cu desăvârşire şi din grai şi din scris. Eu, din partea mea, sunt mai puţin lugubru decât d-l critic şi, deşi ţin la desfiinţarea acelor greşeli, totuşi nu văd în esistenţa lor deznaţionalizarea noastră şi corumperea poporului român.

În capitolul VII autorul scoate ochii Foii cu vreo câteva vorbe străcorate în coloanele ei, rămăşiţe negreşit ale unei forme de guvern ce esista ieri şi esista parte încă şi azi, rămăşiţe cari se vor şterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul şi absolutismul. Vorbe ca Ilustr[it]ate, Serenissim, Reverendissim ş.a. în România deja ar fi ridicole; în Austria nu, căci sunt rămăşiţele justificate ale unor timpi abia trecuţi."

[ … ]

[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]

Testament politic / Publicistică

[Fragment selectat – “O scriere critică”]

©Mihail Eminovici(Eminescu)

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu