Ce pofteşte „L’indépendance roumaine”? - Mihai Eminescu

Crede că prin declaraţii în contra tezei deosebirei de rasă din România se înlăturează un adevăr? Că se supără mulţi asupra unui adevăr atât de izbitor, înţelegem; ne pare rău pe de altă parte că aşa este, dar amicus Plato, magis amica veritas.
Pentru a ilustra teoria noastră am citat vorbele autentice ale lui Matei Basarab. Nu din întâmplare, nu cum citează ziarul francez pe Mihai Vodă sau pe Ştefan, cari n-au a împărţi nimic în cestiunea aceasta, ci pe acel Matei Basarab care spune clar, limpede: stătură stăpânitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea, ci cu neamul şi năravurile cele rele, adică greci, cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne al ţării, pentru care curând le fu a aduce ţara, la risipire desăvârşită şi la pustiire.
Acestea le spune la 1639 Matei Vodă. La 1669 Radu Vodă (Leon) zice:
şi atuncea grecii iară ne-au fost împresurat cu vânzările şi cu cameţele ca şi acum, până ce i-au fost scos ţara şi părintele Domnie mele cu mare ocară de aici ca pre nişte oameni răi.
Când scriu aceşti Domni memorabilele lor cuvinte pentru lupta între elementul autohton şi cel imigrat? Unul 60, altul 30 de ani înaintea, domniei fanarioţilor.
Când scriem noi?
Şaizeci de ani după domnia fanarioţilor.
Şi dacă Matei Basarab, pentru care lupta în contra elementului etnic străin, puţin numeros pe atuncea, era uşoară, vorbeşte în asemenea mod, ce să zicem noi când peste brazda acestei nefericite ţări au trecut una sută douăzeci şi unul de ani de domnie fanariotă, când în atâţi ani oraşele şesului s-a umplut cu asemenea oameni cari „nu se îndurară a pune jos obiceiurile bune, bătrâne ale ţării pentru care curând le fu a o aduce la risipă şi la pustiire?”
Şi oare nu se văd efectele acestei dominaţiuni? Niciodată ţăranul n-a fost mai mizer decât azi, niciodată sarcinile ce i s-a impus mai grele, niciodată regimul alimentar mai rău, niciodată munca mai multă, niciodată clasele curat consumatoare cari nu produc absolut nimic mai numeroase şi mai lacome de bani. Acest regim e atât de rău încât, într-o ţară cu populaţie rară, aceasta scade; iar medicii militari constată până şi degenerarea continuă a rasei.
Dar oare nu vedem cum aceşti oameni pun ţara să le plătească mizerabilele lor patru clase primare plus violoncelul cu zeci de mii, cu sute de mii de franci?
Da! Cu milioanele bugetului, stoarse din firele de grâu ce le produce numai ţăranul, întreţinem sterilitatea fizică şi morală, lipsa de caracter şi de inteligenţă adevărată a acestor oameni.
Dovezi avem în toate ramurile vieţei publice.
Avem de exemplu de bine de rău o literatură. Citeze-se numele tuturor cari au scris un şir de literatură sau ştiinţă adevărată, fie Şincai ori Hasdău, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Marţian, Strat, Cost. Negruzzi şi oricâţi alţii. Pe niciunul nu-l cheamă nici Giani, nici Pherekydis, nici Carada.
Între miile de cranii ce formează plebea guvernantă de politiciani de meserie, unul nu e în stare a scrie un şir pe care să-l poţi citi fără scârbă morală. dacă cităm în teatru pe Millo, în pictură pe Grigorescu, în muzică câţiva germani, am încheiat-o. Nicăiri nu vedem Caradale. Incapabile de a pricepe un adevăr, fie ştiinţific, fie artistic, dacă le întâlnim le vedem lipsite de umbră de talent adevărat, cercând a specula arta ce n-o posedă, precum speculează naţionalitatea ce n-o au, patria ce nu-i a lor, gloria naţională pe care n-au creat-o.
Şi nici e minune. Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor, ne povesteşte că la 1821 se superpusese peste toată populaţia istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcţiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viaţa publică.
Aceasta e rădăcina adevărată a funcţionarismului.
De aceea nu e de mirare ca într-o ţară, românească înainte de Tugomir Basarab, un ardelean, Lazăr, să fie de nevoie pentru a redeştepta sentimentul naţionalităţii.
Dar ce mai la deal la vale? Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscnt şi va recunoaşte că în cea mai mare parte pătura superpusă acestui popor e neromână. Neromână nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituţia, ci cu neamul şi cu obiceiurile rele. Atât de străini încât nu le e cu putinţă nici de a înţelege pe român, precum acesta îi ocoleşte şi nu vrea să-i înţeleagă pe ei.
Dar sunt mari patrioţi aceşti oameni?
O! ostentativi patrioţi, foarte guralivi, foarte înfocaţi când afacerile scabroase şi pensiile sunt în perspectivă.
Dar ce să fie alta dacă n-ar fi apucat această breaslă, acest negoţ, această meserie a speculei patriotismului reversibil? Ce ar fi Carada în alte ţări decât a noastră, la Braşov bunăoară, cu titlurile şi meritele ce le are? Măturător de uliţă. Ce-ar fi Giani e tutti quanti?
Advocaţi de mâna a treia fără nici o însemnătate. Ce ar fi C.A. Rosetti? Un bufon mai mult în stânga extremă şi desigur că ultramaghiar, ca toţi mamelucii, pe când la noi se gerează în ultraromân.
Da! această plebe românizată de la Tudor încoace joacă în Ţara Românească acelaşi rol pe care evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea e numai ca evreii sunt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decât oamenii acestia.
Şi în privinţa patriotismului adevărat sunt de acelaşi calibru. Evreii în timpul unei invazii au avut patriotismul de-a denunţa pretinsa lor ţară şi a cere îngenunchearea ei; d. C. A. Rosetti găsea, în timpul aceleiaşi invazii, că singura grijă a ţării trebuia să fie a lua cu asalt Plevna internă, Plevna reacţiunii.
Dar au mâncat pâinea exilului. Risum teneatis. După cum ştim de la martori oculari, această pâine era atât de bună cum nu se află în Ţara Românească. Ii vedeai tologiţi la cele dendâi restauranturi, ba luând pensii de la visteria turcească, ba bătând la tălpi averea câtorva naivi de boieri de neam ca Goleştii, cari au avut lipsa de bun simţ de a se amesteca politiceşte cu aceste gunoaie ale României.
La 1921, cine va ajunge, poate că aceşti oameni vor fi putut deveni români, dacă nu vor fi precupeţit demult ţara bucată cu bucată cătră evrei şi nemţi, dacă România va mai exista ca expresie etnologică, nu ca expresie geografică.
Şi cine ştie dacă mănţinerea espresiei geografice cu sacrificiul celei etnologice nu e de un folos problematic?
Oare nu vedem că în procesul de sacrificare a naţionalităţii române care se consumă sub Carol îngăduitorul ajungem să ne fie scârbă de noi înşine?
Dacă în adevăr, prin vicisitudini neterminabile, ne-am chinuit ca neam în războaie, în mizerii, neavând nici timp de a ne cultiva, nici liniştea de a ajunge la bun trai, pentru a ajunge în urmă la asemenea rezultate, de a vedea Caradalele şi Pherekyzii, străinii aceştia, răţoindu-se, fără merit şi fără compensaţie, în demnităţile publice şi formând pătura menită a escamota încet – încet din mânile rasei române moştenirea ei istorică atunci în adevăr la ce ne mai şi permitem luxul unui stat propriu?
Din acest punct de vedere, dureros şi crud ca orice cunoaştere de sine însuşi, poate fi cineva un foarte bun român şi totodată un foarte rău patriot. Unui român adevărat i-ar putea fi atât de scârbă de aceste adunări încât să prefere un guvern străin onest, care să asigure dezvoltare morală şi materială a rasei române, unui guvern pretins naţional, compus din tot ce Orientul a avut mai infect şi mai netrebnic. Tot astfel popoarele din Austria preferă absolutismul, cu toate rigorile lui inevitabile, liberalismului dominant al pseudogermanilor galiţieni, cari dictează la Viena şi a pseudomaghiarilor din Buda.
Dar ziarul francez ne citează războiul. Iată vorba mare care se aduce ca mijloc de convingere, precum advocaţii cei răi ai Copiilor de pe natură citează pe Ştefan la început, pe Mihai la coadă în procese comerciale. Ce are – a face una cu alta?
Ţăranul din Vrancea, de la Vaslui, s-a bătut cu calităţile înnăscute rasei lui din timpi strămoşeşti. Guvernanţii din Bucureşti l-au tratat însă cu calităţile înnăscute rasei lor, l-au lăsat să moară de foame şi să degere de frig în câmpiile Bulgariei.
Pe când adevăraţii viteji, pe care îi acopere ţărâna, zăceau în căderea ninsorilor şi sub stoluri de corbi rotitori, într-o nespusă părăsire, vitejii reversibili şi guvernanţi din Bucureşti destupau sticle de şampanie în onoarea mironosiţelor de strade şi berării cari împluseră pe-atunci capitala. Erau ctitori d-nia lor de aşezăminte de bună cuviinţă.
Nu ni se mai citeze războiul. Nicicând deosebirea dintre rasa autohtonă şi cea venetică nu s-a dovedit mai pe faţă decât atunci. Nicicând puterea de sacrificiu a populaţiunii istorice n-a fost mai mare, mârşavele spoliaţiuni ale Mihăleştilor şi Chiriţopolilor mai numeroase, mai inumane, mai vrednice de marele cordon al Sfintei Cânepe.
Nu e timpul, nu e locul de-a vorbi de toate cîte s-au petrecut în vremea războiului.
Dar va suna şi ceasul în care se va face lumină şi asupra conferinţelor de la Livadia şi asupra regimului de foame şi de mizerie la care-a fost supusă oştirea noastră.

1 ianuarie – 31 decembrie 1881

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu