Când Omul vorbește - Mateiu Ion Caragiale

"Dar încântarea începuse: omul vorbea...

	Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din
 literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu
 uşurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până şi
 cele mai alunecoase şi mai nehotărâte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării, aşa că
 amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în
 închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea.
 Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii.



	Străjuiau pe înalţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de
 veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde
 zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchi, privesc zămbind cum vântul toamnei spulberă
 troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline
 se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini
 poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupra-le ceaţa cu un pojar. De
 funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în
 amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră
 înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pâraielor resfirate sub ferigi,
 urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve
 şi dâmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau de-a lungul albiei şerpuite a
 râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o
 rugăciune. În pacea singurătăţii nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra
 negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Dar curând începea să
 viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde
 toamna lâncezeşte până în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveşmântă
 chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor
 triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne
 închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi
 pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam
 de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între
 ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsăreau din crângul
 de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu
 neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate
 unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu
 legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ
 al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure
 vraja albastră a Mediteranei până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi
 înnăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu
 lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită desfătare. Razele piezişe dăureau viu
 burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată,
 împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară,
 feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţilor de gheţari. Ne înturnam apoi spre
 tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe
 urma „vănătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de
 zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai
 pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam îndelung, ne
 îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream
 ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene,
 ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoţeii arginitii
 ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne
 părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedeam mereu, în căutare de zări mai
 adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe; mulţumire nu
 mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul
 visului; oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu
 ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam
 jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarceam cât mai repede la mare."



	[...]



	"...tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simţeam cum ceva greu
 mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg,
 cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într-un aer
 închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor
 încremeneau ţepene şi, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foşnet înnăbuşit
 câte un trandafir."

©Mateiu Caragiale

vezi mai multe texte de: Mateiu Ion Caragiale