Mărturisirea - Aurora Cristea

Emoția o cuprinsese și lacrimile o înecau. Încerca din răsputeri să fie suficient de puternică încât interviul să fie impecabil. Se pregătise intens pentru asta. Nu neapărat cu discursul în sine, cât mai ales cu interiorul ei, cu bătălia și pacea, cu zbuciumul sufletesc pe care-l avea de ceva timp. Nu că nu credea. Nici vorbă! Era prea sigură că ceea ce trăise era mai viu decât viața însăși și tocmai de aceea voia să fie crezută de oricine s-ar fi uitat la emisiune. Își dorea asta cu tărie, cu convingere, aproape cu disperare.
- Nu am doar credință, spuse cu lacrimile în ochi. Nu am doar încredere. Știu. Știu că
moartea nu este sfârșitul. Și mai știu că Iubirea este motivul pentru care suntem aici.
În fața lui Wesly - gazda emisiunii, deși se simțea mai degajată, aducerile aminte o răscoleau și-o întorceau mereu în trecut.
- Ce frumos cânți, Clara!
Cu un zâmbet timid, ea își aranjă buclele roșcate și ondulate de pe umeri și-și trase și mai tare puloverul peste încheieturile mâinilor, semn de modestie și sfială deopotrivă,
- Îți mulțumesc, Wesly! Ești prea drăguț. Și-ți mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși în acest context mulțimea de experiențe pe care am avut-o de-a lungul vieții și care mi-au arătat explicit că Dumnezeu există, că El a fost mereu acolo și m-a călăuzit pe tot parcursul acestei existențe.
Clara privi în jos și-și frânse mâinile. Nu știa cu ce să înceapă și unde să termine.
- M-am născut dintr-o mamă columbiano-venezueleană și un tată ruso-german. Amândoi erau emigranți în America și amândoi erau muzicieni atei. Căsnicia lor a fost tumultoasă, violentă, cu abuzuri sexuale și infidelități, astfel încât simțeam că locul meu nu era acolo. Nu asta aș fi vrut, desigur și mi-am propus atunci să nu mă căsătoresc niciodată, lucru pe care nu l-am făcut, desigur. Simțeam în adâncul sufletului că eram mai mult decât atât, că totul nu se rezuma doar la asta. Mi-am spus mereu că trebuie să existe ceva mai mult de atât. Nu se poate ca totul să fie atât de banal, atât de crud, atât de efemer și de neînțeles. Nu avea logică, nu avea sens. Știam că ceva lipsea din viața mea, dar nu știam ce.
Doamne, Clara! Câtă intuiție, ce grăunte de divinitate sălășluia în tine, încă de pe atunci!, își spunea acum, cu atâta dragoste încât o podidea plânsul.
Continuă privind inert tavanul, plimbându-și amintirile prin circumvoluțiunile creierului.
- Bunicile mele frecventau bisericile și erau cumva credincioase. Într-o zi tatălui meu i s-a făcut rău și a sunat-o pe mama, care era asistentă la spital. I-a spus că nu se simte prea bine, iar mama l-a dus la spital. Era bolnav, avea tensiune arterială mare și colesterol ridicat și în timp ce era transportat pe targă, a simțit cum se ridică în tavan, a ieșit prin tavan și a văzut spitalul de sus, apoi New York, apoi America, apoi tot Pământul care s-a micșorat din ce în ce mai mult și în timp ce călătorea și-a văzut întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. A spus că putea vedea în toate părțile și atunci când se uita la o stea deja era acolo, apoi se uita la o altă stea și era lângă cealaltă stea instantaneu. Toate cu viteza gândului. În acele clipe cineva i-a vorbit minții lui, dar fără ca el să vadă o persoană anume: ”Poți să te întorci sau poți să mergi mai departe.” Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar a vrut să se întoarcă. Când se întorcea, a văzut de sus niște mașini staționate într-o parcare lângă un trotuar, a urcat într-una din ele, a încercat să apuce volanul, dar nu a reușit. Mâna îi trecea prin volan. Și atunci a realizat că are nevoie de un corp, s-a întors în spital și a intrat înapoi în corpul lui. Trupul său era atât de greu, dureros și îngrozitor după ce plutise prin spațiu, iar când a deschis ochii l-a apucat pe doctor de mânecă, a tras puternic de mâna lui și i-a spus ”Trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Însă doctorul a fost foarte reticent, a spus rece ”Nu vreau să știu” și a ieșit din cameră. Din acel moment și-a dorit să știe cine este Dumnezeu. Nimeni nu-i spusese nimic. El nu avusese decât acea experiență. Și atunci trebuia să știe. După cele întâmplate căsnicia părinților mei tot nu a mers bine. Anii au trecut și mai târziu m-am înscris la o școală de muzică.
Clara Taylor se întrerupse la un moment dat, făcând eforturi uriașe ca să poată continua, timp în care Wesly abia de mai respira, temându-se ca respirația lui să nu întrerupă cumva povestirea.
- În 2021 am mers la un patinoar pentru a-mi sărbători ziua de naștere, continuă plină de emoții. Am patinat și eram așa de fericită și plină de o bucurie inexplicabilă... Mi-aduc aminte că i-am spus prietenei mele că am o bucurie incredibilă, că sunt copleșită de acest sentiment de fericire. Nu era foarte populat patinoarul în ziua aceea. Era un tânăr care făcea sărituri triple în aer și la un moment dat a ajuns în spatele meu și a făcut o întoarcere degajată, iar piciorul lui a atins picioarele mele și m-a ridicat forțat în aer, apoi am aterizat în mâni și în fund, fracturându-mi în aceeași secundă ambele brațe și spatele. Durerea a fost instantanee, înfiorătoare și chinuitoare. Țin minte că au venit paramedicii într-un timp relativ scurt, m-au așezat pe o targă și m-au dus de urgență la spital. În spital medicii au căutat să-mi fixeze ambele brațe la loc, mi-au pus oxigen și m-au băgat la perfuzii, dar eu deja pluteam în cea mai liniștită, iubitoare, calmă și caldă atmosferă și am simțit cum sunt ridicată și toată panica, toată frica și anxietatea mea au dispărut. În dreapta mea știam că erau oameni care comunicau cu mine și-mi spuneau că totul este în regulă, totul este sub control, așa cum trebuie să fie, iar în fața mea era un ceas imens basculant, cu clapete care se întorceau ca niște plăcuțe și se basculau una câte una, începând de la secundar până la orar, așa cum se întorc zborurile pe o tabelă dintr-un aeroport. Și fiecare clapetă de aia se rotea, una după alta, la început mai repede, apoi din ce în ce mai încet, în așa fel încât la sfârșit, după ce s-au întors toate, în locul cifrelor, au apărut litere iar cuvântul final care stătea scris pe tabelă era IUBIRE. Lângă tabela inițială a început să apară o altă tabelă pe care stătea scris același cuvânt, apoi o altă tabelă cu același cuvânt, și iar o altă tabelă cu același cuvânt până când s-a umplut tot peretele doar cu un singur cuvânt repetitiv: IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE etc. Iar când acele ceasuri s-au oprit de tot, de undeva din stânga am auzit vocea soțului meu vorbind cu asistentele și mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu este real! Dumnezeu este real! Și eram atât de fericită, atât de copleșită, că plângeam. Am deschis ochii și m-am confruntat cu durerile atroce, dar deja nu mai îmi păsa. Am petrecut apoi în spital 4 luni și am fost atât de furioasă și am simțit atâta durere, că analgezicele nu funcționau și mă întrebam întruna: Doamne, unde ești? Doamne, unde ai dispărut? De ce m-ai abandonat? Eram sigură că nu mai era cu mine.
Clara plângea cu lacrimi mari și retrăia momentele de atunci, iar Wesly o privea înmărmurit.
- Ai compus vreo melodie despre asta, Clara?
- Oh, daa.. O voi cânta la sfârșitul emisiunii dacă se poate...
- Sigur că da, abia aștept, zâmbi Wesly. Dar... continuă, te rog.
Clara oftă:
- Mai târziu, când am revenit acasă, după mult timp, mi-am dat seama că parcă mă pregătisem pentru un astfel de eveniment nefericit, parcă aș fi știut dinainte. Ceva din mine îmi spunea asta. Parcă avusese loc o pregătire. Când făceam recuperarea și terapia fizică, trebuia să merg și asta era foarte dureros. Aveam o orteză lombară și făceam atât de mult efort ca să merg în jurul blocului, că nu pot descrie. Voiam să cânt, dar nu puteam, mă durea tot corpul. Acum știu că Dumnezeu a fost cu mine, acum, după atâția ani, timp în care l-am chemat, l-am strigat, i-am cântat, m-am înfuriat pe el și apoi l-am îmbrățișat plângând, știu că, de fapt, El nu m-a părăsit nicio secundă, a fost mereu cu mine, m-a îmbrățișat cu acea IUBIRE pe care am văzut-o dincolo și mi-a șoptit rugător ca toată această experiență să nu o țin doar pentru mine, să nu îngrop în mine ceea ce am trăit. Să spun tuturor că noi toți suntem iubiți, că noi toți suntem una și că El ne iubește pe toți la fel, să avem încredere în El și să nu ne temem.
Lacrimile Clarei, emoțiile ei copleșitoare s-au răspândit asupra tuturor celor care i-au ascultat vreodată povestea ori poate că i-au ascultat melodiile compuse, iar ceea ce a făcut ea în această seară a fost un act de iubire către divinitate în plus, o reciprocitate sfântă și un cuvânt pe care și l-a dat și l-a respectat în fața Celui despre care, indiferent dacă noi credem sau nu, El oricum există: Dumnezeu.