Mântuirea prin poezie - marin.mihalache

La Editura Eikon a apărut cea de-a cinsprezecea carte de poezie a Părintelui Protosinghel Ignatie Grecu de la Sfânta Mănăstire Cernica, „Mandylion”, Antologie de poezie, 500 de pagini, cu un la fel de antologic şi memorabil „Cuvânt înainte” intitulat „Mântuirea prin poezie”, 38 pagini, de Dan Verona, coperta Paul Gherasim: „Bolta de lumină”.

Titlul antologiei „Mandylion”, cu adevărat inspirat, folosind o expresie a poetului Ignatie Grecu, este o „pânzătură” sfântă, pe care a fost imprimată prin minune faţa Domnului fără a fi lucrare a mâinilor omeneşti. Tot aşa îşi explică părintele-poet geneza propriei poezii, cum se poate citi şi pe coperta de pe spatele cărţii: „Poezia mea / trecătoare pânză a cuvântului / pe care s-a întipărit / ca prin minune / pentru totdeauna / chipul Tău, Doamne!” (Poezia mea). Aceeaşi este şi concluzia maestrului Dan Verona în admirabilul sau „cuvânt înainte” din care, profitând de generoasa sa permisiune, nu vom pregeta să cităm substanţial şi copios în acest anunţ editorial: „Credinţa fără margini în poezie, credinţa că în „pânzătura” ei este imprimat chipul Logosului întrupat spre mântuire şi vindecare îl poate aşeza pe fericitul protosinghel, părintele Ignatie Grecu de la Cernica, în frumoasa şi tot mai mica familie a celor care vieţuiesc şi scriu în umbra lui Dumnezeu.”

Scrie cu profund spirit de observaţie, eruditul om de cultură creștină şi mare poet Dan Verona, despre confratele său întru poezie Părintele Protosinghel Ignatie Grecu: „Vocea nu e puternică, cine îl ascultă slujind o aseamănă mai curând cu nesfârşit de blânda, vesela, neprihănita lumina lină; aşa este şi poezia lui: luminează discret, lasă impresia că mai mult tăinuește decât dezvăluie, că mai mult ascultă decât vorbeşte, poţi bănui schimburi de mesaje între vizibil şi invizibil, dar mereu încearcă să pună stavilă marilor revărsări”.

Într-un articol intitulat „Poezie şi evlavie” publicat în Numărul 12 al revistei România Literară în 2015, cunoscutul critic literar Alex. Ştefănescu scria: „Ignatie Grecu şi-a însuşit creştinismul, l-a transformat in modul lui de a vedea lumea. El priveşte totul cu o atenţie respectuoasă şi cu dragoste. Păşeşte în lume cu sfială. Renunţă la orice formă de paradă a eului, străduindu-se să nu tulbure prin prezenţa sa armonia existenţei, în schimb este ultrasensibil la ce se întâmplă în jur”...”Idealul poetului este ca prezenţa lui să treacă neobservată şi nici măcar să nu poată fi dovedită, iar poezia lui să înmiresmeze văzduhul...” Tot în acelaşi articol Alex. Ştefănescu scrie că poetul Ignatie Grecu nu scrie o poezie ostentativ dogmatică, prozelitistă, că poetul nu este atent să nu încalce regulile „corectitudinii ecleziastice”. Poezia lui Ignatie Grecu, scrie Dl. Alex. Ştefănescu „Este o poezie de inspiraţie religioasă, dar este poezie, nu imn sacerdotal. Poetul scrie cu un entuziasm mistic autentic, spre deosebire de alţii care folosesc limbajul predicilor.”

„În cele din urmă” scrie maestrul Dan Verona în „Mântuirea prin poezie”, la poetul Ignatie Grecu „lacrima grăbeşte poezia să devină rugăciune; prin purtarea de grijă a Iubirii, omul interior poate spera la Scara avei Ioan din Muntele Sinai. Căci Domnul şi poezia sunt stâlpii de miresme ai poetului, pe care-i poartă în inimă, ştiind că Domnul nu poate vorbi în proză.”

Bun cunoscător al poeziei preotului-poet, maestrul Dan Verona a ajuns la justa concluzie că „Dacă ar fi să descifrăm o tema care să unifice diversitatea trăirilor din poemele părintelui Ignatie, această ar fi tema mângâierii, mai bine zis a Mângâierii, o mişcare de dragoste despre Dumnezeu spre om.”...„În sânul acestei teme (a Mângâierii), părintele Ignatie dezvoltă o frumoasă mistică a păsărilor. Păsările împodobesc, încă din ziua a cincea a Facerii, naosul poeziei într-o revărsare de metafore, simboluri, imagini sacre, respirări profetice.”...„În acest imens concert al înaripatelor lui Dumnezeu, lângă Pasărea Măiastră din imaginarul românesc, lângă „amărâta turturea”, care a bântuit începuturile poeziei româneşti, se adaugă acum şi miezonoptica privighetorilor păstorite de părintele Ignatie; se adugă şi slujba ceasurilor de peste zi din ritualul cucului; şi gălăgia copilăroasă a vrăbiilor ca o aureolă în jurul turlelor bisericii; mierla îşi are şi ea ora ei de psalmodie; şi ciocârlia are o slujire: de a deschide cerul cu cântecul dimineaţa în zori; nu pot lipsi nici rândunelele, „mici suveici țesând/prin iţele nevăzute/ale văzduhului/fugare note/într-o albastră, cerească simfonie; - păsări, toate dând slavă lui Dumnezeu, cu misiunea de a frăgezi carnea înnegurată a auzului, oferind omului posibilitatea participării la marea „liturghie cosmică”, aşa cum o concepeau Părinţii. Căci omul nu se poate mântui, o spun şi poemele de faţă, decât împreună cu întreagă Creaţie, întorcându-se transparent şi primitor de mesaje cereşti la sânul marelui Poem al Fericirii.”

Poetul Ignatie Grecu vede lucrarea lui Dumnezeu, manifestările harului Duhului Sfânt în toată creaţia precum Origen scria la începuturile creştinismului: „Arta divină care se manifestă în structura lumii nu este vizibilă doar în soare, în lună şi stele, ea s-a exersat şi asupra pământului, într-o materie mai subtilă: mâna Domnului a avut grijă şi de corpul celor mai mici animale şi, cu atât mai mult, n-a neglijat sufletele. Ea n-a uitat nici plantele pământului, fiecare cu un detaliu purtând amprenta artei divine.” Scrie eruditul poet Dan Verona despre temele predominante în poezia protosinghelului-poet de la Cernica „Trebuie spus că atât păsările cât şi florile, magnoliile, sălciile, cireşii, vişinii, nucii, salcâmii, teii, plopii, stejarii fac parte din peisajul mânăstirii Cernica, un colţ de univers care dezvăluie alcătuirea minunată a Creaţiei, în măreţia ei inepuizabilă. Cu această precizare încercăm să descifrăm în continuare în poezia fericitului protosinghel „raţiunile iubitoare” pe care Logosul divin le-a semănat pretutindeni, de asta dată în chip de Grădinar.”

Scrie în continuare maestrul Dan Verona „Dacă ar fi să zugrăvim pereţii de aer ai cosmosului cernican (poemele având o puternică dispoziţie picturală), am adopta stilul erminiilor răsăritene, încercând trei registre: primul, la bătaia de jos a orizontului, ar fi registrul florilor; al doilea, al speciilor de mijloc, arbuşti sau arbori exotici, cum ar magnolia sau măceşul (singuratic); al treilea, al arborilor mari şi al pomilor roditori, unii din ei, la apogeul înfloririi, închipuind cereşti procesiuni liturgice.” Iată un minunat poem în care cerul şi pământul se întâlnesc în imagini de o rară frumuseţe: „Cireşul mic s-a înstelat/Cu flori de aur şi rubin / Uimit atunci m-am aplecat/Să îl sărut pe creştet lin.//Dintr-un toiag de lemn uscat/Pe care gâzele îl ţin / Cireşul mic s-a înstelat / Cu flori de aur şi rubin. // Cu lacrimi multe l-am udat / Vărsând suspin după suspin / Şi, peste noapte, din senin, / Necunoscut şi minunat, / Cireşul mic s-a înstelat!...” (Cireşul mic)

Sau, scrie mai departe maestrul Dan Vernona „Împodobiţi în veşmintele lor de floare, cireşii au înfăţişare de arhierei în faţă lumii.” Într-un alt poem: “Bătrânii tei sunt plini de floare / Slujind ca preoţii-n sobor / Dau tuturor mireasma lor / Ca pe un dar şi-o binecuvântare.” Tot astfel scrie Dan Verona „Iată şi slujirea în privileștea toamnei –poetul poate găsi motiv de frumuseţe: “Îmbracă toamna codrul iar / Cu purpuri şi stihare. / Copacii au veșminte rare / Ca slujitorii la altar.” În alt poem tot de o deosebită frumuseţe, poetul Ignatie ne revelează: „Copacii-s plini de poezie / Când Domnul slavei îi îmbracă / În strai smerit de promoroacă, / Beteală nouă, argintie. // Ai vrea ca vremea să nu treacă / Şi pe pământ ca-n rai să fie. / Copacii-s plini de poezie / Când Domnul slavei îi îmbracă. // Se duce clipa! Şi ce dacă! / Cu ea şi noi ne ducem! Fie! / E-atâta pace, armonie, / Pe chipul celui care pleacă.” (Copacii-s plini de poezie)

„Caracteristic pentru acest registru este suflul liturgic care” scrie Dan Verona „uneşte într-o singură respiraţie diversitatea de slujiri din sânul grădinii (naturii), biserica îşi iese din sine împărtăşind grădinii din darurile sale, aşa cum Dumnezeu Se împărtăşeşte lumii prin energiile Sale de negrăit, iubitoare, susţinând lumea, transfigurând-o şi ferind-o de a se prăbuşi în neant.” Mai mult decât atât „Cu timp şi fără timp, grădina-biserica, în care se oglindesc înţelegătoare grădinile cerului, continuă să se roage şi să laude pe Domnul, însufleţită liturgic: “Mulţime de arbori slujind / în pridvor de înserare / sărută necontenit / urma paşilor Lui / cu plecăciuni adânci...” (În foişorul inimii)

Cu ani în urmă Constanţa Buzea scria în România Literară despre poetul Ignatie Grecu: „Imboldul e de la Dumnezeu, şi peisajul, şi materia cuvintelor, dar strădania va fi a omului ales, cunoscător în ale darurilor din dar.” Tot astfel conclude maestrul Dan Verona cu privire la poezia protosinghelului-poet cernican: „În tradiţia aceasta luminoasă se regăsesc poemele părintelui Ignatie, exprimate în stilul personal al omului sau interior, văzând în poezie o cale de perfecţionare a sufletului rugător, însetând după o „inimă compătimitoare”, arzând de milă pentru toate făpturile create de Dumnezeu, cum arată Sfântul Isaac Sirul. Căci numai poezia poate măsura adâncul inimii, prin poezie poţi afla cine eşti şi pe ce treaptă te-a săltat Iubirea