Mama - Lucia Eniu

17 aprilie 1923


Mama

Mi-a apărut în vis ca o lumină, firavă, la început, apoi tot mai puternică, strălucind în noaptea fără stele. Mama. Mama aceea din poveştile moşului şi ale maichii, mama care s-a stins când m-a adus în lume. Mama pe care am plâns-o cu plâns de copil abia pătruns în vâltoare, oferit vieţii ca o ofrandă binemeritată. Mama la sânul căreia n-am supt şi al cărei glas nu mi-a alinat clipele de durere şi de rău ale copilăriei dintâi. Mama, acea mamă cu ochi adânci şi jucăuşi ca două rândunele vesele, cu părul negru-albăstrui şi cu mireasmă de busuioc. Aşa îmi apare mereu în vis, acum, la vârsta aceasta a fructului copt, mai mult ca înainte.
Albă la chip, cu mâini firave şi degete lungi, înaltă şi subţire ca un abur, aşa îmi apare mama. Şi mă ia de mână şi redevin copilul acela, tânjind după un glas neştiut, după o mângâiere nicicând înfiripată. Şi mă poartă peste câmpii umezite de ploi, cu iarbă moale şi flori nemaivăzute, pe cărări urcânde şi coborânde şi străbatem păduri adânci şi ape înveşmântate în cascade dantelate şi ceruri purpurii.
Sufletul meu, îmi şopteşte ea, neştiuta mamă. Îmi mângâie părul aspru, încărunţit prea devreme şi mă strânge în braţe, mă învăluie în busuiocul acela cu mireasmă adormitoare şi mă alintă cu glas stins, tot mai stins…
Mă trezesc în noaptea grea, suspinând cu glasul tinereţii târzii, frământat de dorul acela necuvântător. Un dor greu ca un rod tomnatic. Un dor nesfârşit.