M Horlaci - creaţii proprii

e noapte si plânge poetul sub luna aprinsă
un far spre largul tristeții
lumina invită
noaptea mult asteptată de îngeri

după moarte
mă citesc șobolanii
șoarecii, gândacii de bucătărie
peste file îngălbenite

demonii tăi iubito
tulbură bucuria lumii
din fiecare literă
își scutură rodul

nu vreau nimic altceva
decat tăcerea să-mi mângâie grumazul
nopților mele ce trec nenumărate
o lipsă de interes meschin

Când cerul mă privește, am învățat s-ascult
Ce bucură auzul iubitei dintre morţi,
Aceeași melodie cu lacrimi din trecut,
Aceeași amintire, o torță pentru toți

am văzut-o strivită
grădina
sub greutatea iubirii
se prăvălesc pietrele doamnei

cum se joacă fetița
în lumea cuvintelor
stie doar mama si poetul
zugrăvit la intrare

am voie să iubesc iluzia
pe care voi o strângeți în braţe
ca pe-o femeie îndrăgostită de vin
escaladând formele iubirii

Împovărat mi-e râul sub salcie de gânduri
Cãnd curge prin poemul iubirilor uitate.
Un sentiment de ură străbate printre rânduri,
O goană spre nimicul din mâinile-nclestate.

puțin sânge rădăcinii să ne hrănească
uimiți, privim cerul ca o pată rosie
care se desface în milioane de gânduri
si ne oprim într-un prezent inexistent