Luciana (fragment) - Gabriela Mimi Boroianu

Începuse să ningă halucinant de frumos. Brusc părea că cerul și-a deschis baierele pungii lăsând să cadă pe pământ o puzderie de stele vii, ce dansau haotic pe o muzică doar de ele auzită. Și erau multe și mari și atât de frumoase sclipind în razele lunii ce spânzura parcă în vârful plopilor într-o rochie argintie de ceață. Pământul înghețat începu să se împodobească în mantia albă a zăpezii. Primele glasuri de copii se auziră în stradă. Nu era în camera sa. Venise în camera părinților să privească la televizor și să îi spună o poveste surioarei mai mici. Privi pe geam, în grădinuța din fața casei, cum crește stratul de zăpadă și odată cu el cum se înmulțeau glasurile copiilor pe stradă. Era vacanță și nu era condiționată de trezitul de dimineață, așa că putea ieși afară la o bulgăreală pe cinste. A plecat spre camera ei spunând noapte bună părinților și surioarei care începuse deja să adoarmă.

Ceasul bătu de ora nouă. O luă pe lângă casă, aleea se umpluse de zăpadă iar ea era în papuci. Intră în camera ei, mai puse un lemn în sobă şi începu să se îmbrace pentru săniuș.

Își luă flanelul de lână și vestuța de blană făcută de tatăl ei. Își luă pantalonii de trening cei mai groși, ciorapii și cizmele. Trase căciula peste părul tuns scurt și înfășură fularul de două ori în jurul gâtului, îşi băgă mănușile în buzunar și ieși din cameră. Coborî la beci, știa că acolo de ușă era rezemată săniuța. O luă și târând-o urcă scările. În curte stratul de zăpadă o ajută să lustruiască tălpile ruginite ale saniei. Până ajunse la poartă deja săniuța aluneca ușor. Deschise poarta încet și se strecură afară. Fu întâmpinată cu o chiuitură și cu o rafală de bulgări. Începu să țipe plină de zăpadă dar nu se lasă, se aplecă și strângând zăpadă în pumni începu să-i bată cu bulgări pe copiii deja uzi de zăpadă și atât de veseli. După prima repriză se formară echipe și începură să se întreacă cu săniuțele. Ea făcu echipă cu Nicu, băiatul vecinilor de vizavi, Mihaela cu Bogdan iar Gabriela cu Marius. Ele stăteau pe sănii iar băieții le trăgeau. Nu era bine. După două ture deja băieții erau obosiți iar lor abia li se deschisese apetitul.

- Haideți în ogaş! - zise Gabriela

- Acum? - întreba Mihaela.

- Da! Da! - ziseră băieții în cor.

- E târziu... zise și ea

- Ei și? Suntem în vacanță! - zise Gabriela.

Avea dreptate. Erau în vacanță, puteau întârzia mai mult. Mai ales ca ningea atât de frumos de parcă erau într-o poveste cu zâne.

O luară cu toți spre ogaș. Li se alăturară încă vreo zece copii de pe strada cealaltă. Gemenii de la colț veniră și ei. Ieșise și surioara lui Gabriela și surorile Ionescu. Aproape de colț erau și băieții lui Nea Nicu. Se adunaseră deja vreo treizeci. Ogaşul îi aștepta! 

De fapt nu era un ogaș propriu zis. Orașul se înălțase cumva în jurul acestui conac străvechi transformat în abator de pui, acum nefuncţional. Aleea asfaltată (folosită pe post de derdeluș) care cobora din capul străzi, șerpuită și abruptă, până în ușa abatorului, era închisă de o poartă zăvorâtă cu lacătul. Dar poți opri niște copii năstrușnici să se joace? În gardul de ciment ce străjuia proprietatea, separând-o de stradă, era o spărtură destul de măricică. S-au strecurat pe acolo trecând săniile una câte una. Aleea era luminată din loc în loc suficient cât să poți vedea ce și cum în jur.

Începură să se certe care cum să facă perechile, cum să împartă săniile care nu erau suficiente pentru toți. Făceau cu rândul nu mai conta cine conduce, cine cu cine urca pe sanie. Tot ce conta era sa alunece la vale!

Doamne câtă frumuseţe! Zburau săniile pe pârtie de ziceai că au aripi! Și chiuiturile se ridicau până la cer.

Gabriela făcu o manevră greșită iar sania zbură de pe alee peste pantă căzând vreo 3 metri. Se strânseră toți în jurul ei.

- Ești bine? - întrebă Luciana

- Te-ai lovit? - întreba Mihaela

- Te doare?-veni și Nicu îngrijorat

Ea se ridică din zăpadă și într-un hohot de râs le răspunse:

- Ați văzut voi drac mort și rață înecată?!

- Nebuno! Ne-ai speriat de moarte! Am crezut ca ți-ai frânt gâtul!

- Ei lasă că n-am pățit nimic! Ela e bine? -întrebă Gabriela de surioara ei care căzuse de pe sanie înainte de a se rostogoli rămânând sus pe alee.

- Da, e bine! N-a pățit nimic!

- Atunci nu-i problemă! Ce mai stați? Acum vă ajung luați-o înainte până nu ne îngroapă zăpada!

- Se scutură de nea, întorse sania și își făcu loc printre copiii strânși în jurul ei provocându-i

- Cine are curaj să se întreacă cu mine?

Era o zvârlugă de fată cu părul șaten închis aproape negru cu cei mai schimbători ochii și cei mai sinceri. Dacă aveai o îndoială în privința ei era suficient să o privești în ochii aceia mari și rotunzi, căprui verzui, ce își schimbau culoarea în funcție de stările ei sufletești. Se spune că zodia sub care te naști poate influența foarte mult firea unui om. Luciana nu prea credea asta dar de câte ori o privea pe Gabriela se convingea din ce în ce mai mult de acest adevăr. Născută vara sub zodia gemenilor în ființa ei reflecta mai bine ca în oricine altcineva dualitatea zodiei. Putea fi un înger acum ca un minutul următor să fie schimbată cu 180 de grade! Năstrușnică, jucăușă, glumeață, nu putea să stea mai mult de un minut într-un loc. Se infuria la fel de repede pe cât se însenina mai apoi. Nu ținea supărare. Nu păstra resentimente. Întotdeauna avea o vorbă bună pregătită și o încurajare. În preajma ei totul părea ușor. Într-un fel era încă un copil nu conta că aveau aproape 15 ani și erau în anul întâi de liceu. Refuza să se maturizeze. În generală fraternizase mereu cu băieții niciodată prezentă în grupurile de fete cu părul prins în aceleași două codițe împletite ce nu-i treceau niciodată mai mult de umeri, stătuseră în aceeași bancă. Opt ani de zile... împărțiseră și bune și rele.

 

 Deja ajunsese în capul derdelușului și o auzi strigând

- Pârtie!!!

Ca în următorul minut să treacă şuierând pe derdeluș la vale.

Luciana se speriase și asta îi înghețase pentru o clipa sufletul dândui o stare de frig sufletesc care parcă se întinsese în tot trupul. Urca încet. Nicu lângă ea trăgea sania.

- Ce e cu tine? - întrebă el

- Nimic .

- Ba da! Este... ai devenit atât de tăcută și parcă nu mai ai chef de nimic. Te văd eu.

- Să știi că nu mai am - răspunse ea cu un glas amar- m-am speriat. Și mi-e și frig.

- Hai măi Luciana.. nu fii așa! N-ai văzut că nu are nimic? Uite-o cum se bucură de săniuș ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu mai pune la suflet toate prostiile...

- Ție ți se pare o prostie? Ai văzut și tu cum s-a întâmplat! Își putea frânge gâtul, îți dai seama? Și lacrimile porniră să se rostogolească pe obrajii înroșiți de frig.

- Măi Luciana! Exagerezi! Și dacă se întâmpla, ce vină aveam noi? Hai, potolește-te!

Asta o infurie atât de tare pe Luciana că izbugni cu toată furia

- Insensibilule! Ție nu ți-ar fi păsat dacă murea! Poate că e o zăpăcită așa cum o considerați toți dar e cel mai bun om pe care îl cunosc. E prietena mea! Voi nu o cunoașteți așa cum o știu eu. O iubesc ca pe propria mea soră! Și zicând asta îi întoarsă spatele plecând.

Nicu strigă după ea

- Luciana stai așteaptă-mă! Sania...

- O aduci când termini. Las poarta deschisă. Să nu faci zgomot să-i trezești pe ai mei.

Aproape ajunsese la spărtură, când vocea inconfundabilă a lui Tanti Deleanu se auzi strigând

- Gabriela!! Elena!! E doișpe noaptea mamă, haideți acasă! M-auziți?