Liber Verde Capitolul I – Cuvântul care tresare - Andrei Mocanu

Tăcerea pădurii mă cheamă,
cu glasul ei vechi, nefățarnic,
sub ramuri înalte, în umbra
unui vis neștiut — dar veșnic.
Frunza tresare când sufletu-mi suflă,
și vântul șoptește cu dorul uitat,
un cuvânt se ridică din humă,
răsărind ca un zeu neserat.
Ce-i omul, când tace cuvântul?
Ce-i lutul, când focul s-a dus?
E doar o suflare sub lună,
o dâră de praf într-un sus.
Mă plec printre ierburi, și simt
cum natura îmi scrie pe frunte
un alfabet vechi, necitit,
de codri, izvoare și munte.
Ah, liber să fii e puțin
dacă-n inimă porți lanțuri grele.
Mai bine-n păduri de pelin
decât printre fețe rebele.
Sunt verde. Sunt viu. Sunt cuvânt.
Mă nasc în genunchi, printre crengi.
Și simt că în taina acestui pământ
trăiesc toți ai noștri — și îngeri, și zei, și oameni.

Critica literară: Dora Teodora Diaconescu Voichița
O poezie cu rezonanțe profund lirice și filosofice, „Liber Verde”
Autorul impresionează printr-un ton grav și o simțire organică a apartenenței omului la natură. Limbajul este elevat , folosind o simbolistică bogată: pădurea devine un sanctuar, cuvântul /o entitate sacrală, iar omul /o ființă în căutarea sensului originar.
Aici găsim și puncte puternice /
atmosfera este bine susținută de imagini poetice („un cuvânt se ridică din humă”, „natura îmi scrie pe frunte”), care sugerează un dialog tainic între om și univers.
Reflexia asupra libertății și a esenței umane adaugă adâncime versurilor.
Aș zice o muzicalitatea discretă și-un ritm interior ce contribuie la fluiditatea lecturii.
Iar în strofa a doua claritate ușoară versul „răsărind ca un zeu neserat” — imaginea este originală și plină de profunzime!
Felicitări, Andrei Mocanu
Succes și multă inspirație divină.