Lagăr și război - partea I - roryta

Am ajuns în armata nazistă înscriindu-mă în Partidul Naţional-Socialist. M-am lăsat purtat de val şi am ajuns să am accese de grandoare, crezându-mă superior tuturor celorlalţi. Pe soţia meaam cunoscut-o la o petrecere, ea având deja un frate, ofiţer superior, care m-a plăcut din prima clipă. El a fost cel care m-a propulsat în partid şi cu ajutorul lui am ajuns să fiu sturmscharführer[1], asta după ce primisesem Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes - Crucea de Cavaler a Crucii de Fier pentru actele de vitejie din primul război mondial. Am urcat în ierarhia militară în câţiva ani cât alţii într-o viaţă şi, simpatizat direct de Heinrich Himmler, comandantul organizaţiei partinice rasiste S.S., după ce m-am căsătorit cu Gertrúd, din dragoste ori poate din interes, ca să am de partea mea toate avantajele şi privilegii nenumărate, am ajuns să fiu obergruppenführer, general de infanterie mai exact.

La un asemenea rang, şi răspunderile erau pe măsură. Ştiam că în centrul Varşoviei fusese construit un ghetou care-i îngrădea pe evrei şi am fost propus să mă duc acolo şi să fac puţină ordine printre ei, neavând nicio restricţie în privinţa asta. Eu, ofiţerul nazist Philbert Schirach, repetam, la rândul meu, ceea ce şeful meu direct, Hans Frank, spusese cândva „Am puterea vieţii şi a morţii asupra poporului polonez”, doar că eu înlocuisem ultimele două cuvinte cu „ghetoului varşovian”. Le-am luat pe Gertrúd şi pe Martha, soţia şi fiica mea, şi ne-am mutat provizoriu în Varşovia. Acolo am cunoscut-o pe cea care a devenit ulterior marea mea dragoste. Ironia vieţii, nu-i aşa? Raisa nu doar că era o evreică get-beget, dar mai era şi ţigancă pe deasupra. Târziu de tot, după ce am cunoscut-o, ea mi-a reproşat că i-am ucis fratele. La momentul când mi-a spus, nu-mi dădeam seama nici când, nici unde s-a petrecut asta, dar apoi mi-am adus aminte.

Într-o seară am ieşit cu Helmut, soldatul meu, cel care mă urma oriunde, în piaţa Wołówka, o piaţă plină de mărfuri de mâna a doua unde evreii bogaţi îşi vindeau din produse ca să supravieţuiască şi unde se făcea o contrabandă de neînchipuit, contrabandă pe care cu greu o puteam stăpâni noi, cei din armata nazistă. La un moment dat a trecut pe lângă mine un tânăr care mergea repede, adus de spate şi care ţinea ceva ascuns sub haină. În spatele lui mergea o ţigancă pe care abia dacă am zărit-o iniţial. Nu m-am gândit că sunt împreună, ci am crezut că ea stătea acolo şi căsca gura. Ceea ce mi-a atras atenţia la el era felul cum mergea, ca un hoţ, speriat, uitându-se în toate părţile. Când a trecut pe lângă mine nu şi-a scos şapca în semn de respect. Aşa era atunci, era obligaţia evreilor să-şi descopere capetele în semn de respect pentru noi, nemţii. Aşa credeam noi, aşa fusesem învăţaţi, că respectul se impune cu forţa.

- Halt!, am strigat după el.

Nu ştiau ei germană, dar din atitudinea noastră ostilă, înţelegeau cuvintele sau le presupuneau mai degrabă. Astfel, tânărul s-a oprit şi s-a întors.

- Ce ai acolo?, îl întreb arătând cu bastonul umflătura de sub haină.

Nu mi-a răspuns. Ţinea privirea în pământ.

Atunci m-am înfuriat, m-am apropiat de el şi i-am ars un baston usturător peste braţul drept, iar el a scăpat pe jos pachetul. Helmut s-a repezit şi a dezvelit pachetul care era înfăşurat în ziare. Era o pâine rotundă, tare, neagră, pe care o furase din piaţă şi pe care avea de gând s-o mănânce probabil undeva, ascuns de ochii celorlalţi evrei. Goana după existenţă mutila oamenii în ghetou, îi dezumaniza. Cam ăsta era şi scopul nostru, al celor din armata hitleristă. Şi era atât de bine atins...

Eram în cumpănă şi nu ştiam ce să fac. În fond, omul fura mâncare, pentru că viaţa în ghetou era cumplită. Foametea era prezentă, iar mizeria şi bolile inundau străzile. Mi-era silă să mă duc pe acolo, dar nu aveam încotro, fusesem trimis.

Iniţial am avut de gând să-l las în pace, dar asta ar fi însemnat o slăbiciune din partea mea, un afront adus asupra hainei militare pe care cu onoare şi mândrie o purtam. Ori, cel mai mic semn de îndoială din partea noastră, a naziştilor, ar fi fost exploatat la maximum de aceşti jidani, teribil de deştepţi şi de organizaţi. Atunci, am inventat ceva:

- De ce nu ţi-ai descoperit capul?, l-am întrebat privindu-l ţintă în ochii săi verzi.

De data asta mi-a susţinut privirea cu o indolenţă crasă, uitând să mai privească în jos. Lucrul ăsta m-a scos din minţi, aşa încât i-am tras un pumn în obrazul stâng şi am scos pistolul din toc. Am răcnit la el:

- Dacă data viitoare nu-ţi dai jos şapca în semn de respect, jur că te omor!

Îmi ridic privirea şi observ că într-un colţ, pe trotuar, ţiganca asista la toată scena. Asta m-a înfuriat şi mai tare şi am urlat la ea:

- Şi tu ce stai aici şi te uiţi? Ce-ai de văzut? Mişcă-te!!!

Nu i-am dat prea mare importanţă pentru că eram prea nervos. Ţiganca, speriată ca un iepure, a făcut câţiva paşi cu spatele, apoi s-a întors şi a luat-o la fugă. După ce se chircise de durere într-o primă fază, acum ţiganul îşi mai revenise şi se ridicase la loc, ocupând tot spaţiul din raza mea vizuală, lucru m-a forţat să-l privesc îndeaproape, ochi în ochi. Am făcut un pas în spate şi m-am încruntat la el. Cu o furie adusă în pragul nebuniei, îl văd pe jidan că îşi schimbă deodată mimica feţei, îi citesc ura din privirile verzi, apoi îşi umflă obrajii şi mă scuipă direct în faţă.

N-am gândit nicio fracţiune de secundă. Am îndreptat pistolul către fruntea lui şi am tras fără remuşcare. Sângele a ţâşnit murdărindu-mi hainele şi în clipa aceea mi-a venit greaţă, iar el s-a prăbuşit la picioarele mele. Atunci am simţit că cineva mă sfredelea cu privirea şi am nimerit doi ochi care mă priveau de după colţul unei clădiri în paragină. Am ridicat din nou mâna cu pistolul, cu gândul să ucid pe cel care văzuse asta, cu gândul să-i reduc la tăcere pe acei nenorociţi de evrei care mă înconjurau de peste tot, care mişunau precum şobolanii şi pe care voiam să-i stârpesc odată pentru totdeauna. Înnebunisem de furie. Doar că acel chip speriat dispăruse fulgerător, înainte să apuc să pun degetul pe trăgaci. Am recunoscut ţiganca şi am alergat spre ea, spre acel colţ al clădirii după care se ascundea, dar când am ajuns, ea dispăruse fără urmă. Oare unde se băgase? Nici acum nu ştiu. Probabil intrase pe cea mai apropiată uşă. Aşa a scăpat.

M-am întors nervos şi i-am poruncit lui Helmut:

- Mişcă-te la maşină, că trebuie să merg să mă schimb. Repede! Îmi vine să vomit...

Şi l-am lăsat pe ţiganul evreu mort şi pâinea lui acolo jos, pe trotuarul acela împuţit, infect, unde colcăiau gunoaiele şi cerşetorii.

Pe ţigancă însă, aveam s-o cunosc mai bine, mai târziu. Momentul acela a fost cel în care am văzut-o pentru prima oară pe cea care avea să devină femeia vieţii mele, frumoasa mea Raisa, fiindcă ea era cea care mă privise speriată şi care dispăruse după colţul acelei clădiri.

Tot acolo, în ghetoul din Varşovia, am mai cunoscut odată un puşti. Un alt evreu plin de tupeu, cel care şi-a intersectat existenţa cu a mea şi care mi-a scăpat printre degete. Chipul lui m-a urmărit toată viaţa şi îmi apare şi acum, la vârsta mea înaintată, în momentele de frică, de remuşcare ori poate de nebunie, deocamdată temporară. Fiindcă sunt conştient că boala mea va avansa, că momentele de luciditate vor fi din ce în ce mai rare.

M-am înfuriat odată foarte tare, fiindcă un băiat de vreo doisprezece ori poate treisprezece ani s-a împiedicat şi a căzut peste picioarele mele, murdărindu-mi cizmele. Am scos pistolul şi i-am zburat creierii fără să mă gândesc că era doar un copil, că ar fi trebuit să aibă o viaţă întreagă înainte, că nu-mi făcuse nimic de fapt... Am fost un monstru, ştiu... Ei bine, atunci am cunoscut-o pe Raisa, atunci am văzut-o de aproape pentru prima oară. Tot atunci l-am întâlnit şi pe tânărul ceacâr care era lângă ea şi pe care l-am considerat eu că ar fi plin de tupeu. Ţiganca a râs de mine spunându-mi că puştiul ceacâr, care avea un ochi verde şi unul albastru, va răzbuna toată naţia evreiască, că voi muri de mâna lui... M-am speriat şi am uitat să-i împuşc şi pe ei, lăsându-i în viaţă din întâmplare, pe amândoi. Pe ea am transformat-o în femeia vieţii mele, iar de el am uitat complet. Erau acolo, în ghetou, căutând cu înfrigurare într-o căruţă cu pâine care se răsturnase în mijlocul străzii. L-am lăsat pe băieţelul mort acolo jos, printre ceilalţi cu un glonţ în cap, pe ceacârul care mă privea uluit de fapta mea plină de cruzime şi pe Raisa care râdea batjocoritor. Mai târziu aveam să regret profund că nu-i împuşcasem pe amândoi. Poate viaţa mea ar fi fost alta.

Raisa, ca orice femeie cu sânge amestecat, ţigănesc şi evreu, avea un har, acela de a ghici viitorul, de a şti exact destinul fiecăruia, clipa fatală, suişurile şi coborâşurile din viaţa unui om. Îmi spusese că puştiul acela ciudat va fi cel care mă va omorî, cel care îmi va lua viaţa şi, odată cu ea, cele mai mari păcate ale mele probabil. Încă îl mai aştept pe acel puşti care acum trebuie să fie om în toată firea. Clipa răzbunării încă nu a sosit şi cu siguranţă mai am de plătit pentru ceea ce am făcut, cu siguranţă că acest trecut de care vorbesc acum se va mai lega de prezent nu doar prin prisma unei poveşti, ca acum, ci viu, palpabil, transformând prezentul într-un viitor nu prea îndepărtat, fiindcă simt că momentul morţii îmi dă târcoale, se apropie ameninţător. Poate că e mai bine aşa, poate că aşa vrea Dumnezeu, acest Dumnezeu în care nu am crezut niciodată, dar pe care acum îl simt mai viu ca oricând. Puştiul acesta era unic, nemaiîntâlnit. Încrezător, temerar, cu o privire de oţel care mă făcea să mă înfior... Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el, iar ochii săi ceacâri m-au urmărit şi mă urmăresc noapte de noapte. Am flash-uri în nopţile de coşmar, mă trezesc năclăit de sudoare, cu frica obsesivă că mă strânge de gât ori că mă înjunghie cu un cuţit sau mă sufocă cu o pernă. De multe ori îmi doresc să se termine totul, să scap, să nu mai am amintiri, să mi se şteargă totul din memorie. Alteori mă bucur că am clipe de nebunie, că uit, că o iau de la capăt, însă totul se reîntoarce în trecutul mizer, sumbru, întunecat.

După acel incident, am chemat-o la mine pe Raisa, am îmbrăcat-o, am educat-o, am făcut din ea păpuşa mea vie, partenera cu care îmi petreceam clipele oribile din ghetou şi, ulterior, din lagăr. Frumoasa Raisa avea o piele fină, de catifea, avea nişte ochi verzi care mă înnebuneau, emana un parfum al pielii care mă făcea să nu mai ştiu de mine. Eram îndrăgostit până peste cap, o iubeam nebuneşte. Nu ştiu cum a reuşit femeia asta să mă transforme în aşa hal încât aproape că-i toleram orice.

În vara anului 1942 mi s-a dat misiunea de a comanda un lagăr din Polonia. Era lagărul de exterminare Treblinka. Ştiam pentru ce fusesem trimis, ştiam că voi participa activ la acţiunea de exterminare în masă a evreilor pentru că ăsta fusese şi scopul pentru care lagărul se construise, aplicând Die Endlösung[2] la ordinele exprese primite de la superiori. Ştiam ceea ce evreii nu ştiau la vremea aceea, habar nu aveau, dar urmau să cunoască şi ei adevăratul motiv al acestui lagăr, numit iniţial lagăr de tranzit pentru deportările din est, dovedindu-se ulterior că nimeni nu ieşea viu de acolo. Nimeni, în afară de acest puşti ceacâr care a fugit de sub nasul meu şi a cărui faptă a determinat consecinţe inimaginabile de răzvrătire a evreilor împotriva noastră. Poate o fi aflat vreodată, ori poate că nu, ce masacru a fost în urma lui la Treblinka... Sau poate că îmi place mie să cred că în urma fugii lui s-a întâmplat asta, adevăratul motiv al revoltei fiind faptul că în ianuarie 1943 o răscoală de mari proporţii a avut loc în ghetoul din Varşovia. Acţiunea a fost anihilată rapid, binenţeles, însă peste doar trei luni a reizbucnit cu o şi mai mare furie, pârjolind totul în cale, luptându-ne unii cu alţii până la os. Nimeni nu s-a aşteptat la o asemnea reacţie din partea evreilor, cei pe care, consideram noi că îi anihilasem complet, că le furasem averile, sufletul, viaţa, umanitatea din ei. S-a dovedit în timp că nu a fost aşa nici pe departe, că ei s-au repliat şi au renăscut atunci când ne aşteptam mai puţin, lovind cu o forţă năucitoare în inima nazistă, îngenunchiindu-ne în faţa lumii, făcându-ne uniforma şi idealurile de râs, izvorând din propria cenuşă şi planând peste omenire. Revolta din ghetoul varşovian nu a putut fi înăbuşită decât peste o lună şi numai distrugând totul, aruncând în aer toate clădirile, transformându-le în ruine. Şi asta pentru că noi nu-i găseam cu niciun chip, evreii având darul de a se ascunde în locurile cele mai dosnice, acolo unde nici nu bănuiam. Tot în acele locuri greu de găsit şi-au ascuns şi armele cu care luptaseră împotriva noastră. În zadar s-au răzvrătit. I-am făcut una cu pământul. Au murit atunci circa cincizeci de mii de oameni.

Revolta asta din ghetou a fost auzită până la Treblinka şi asta i-a încurajat pe evrei să facă şi aici o răscoală, răscoală care a dus în final la închiderea lagărului în 1944, din ordinul expres al lui Heinrich Himmler.

Am hotărât s-o iau cu mine pe Raisa. Oriunde. Până la sfârşitul lumii, dacă ar fi fost posibil. Mi-am trimis familia la Berlin şi pe ea am luat-o la Treblinka, în continuarea misiunii mele. A fost cea mai mare greşeală a mea.

Presiunea răspunderii asupra lagărului de la Treblinka începea să-şi spună cuvântul. Exterminam mii de oameni în fiecare zi în camerele de gazare, lucru deloc uşor şi cu care nu eram de acord în adâncul fiinţei mele, dar pe care trebuia să-l fac, trebuia să-l duc la bun sfârşit. Apoi, mai era teama permanentă ca nu cumva cineva dintre superiorii mei să afle de relaţia mea cu Raisa, să afle că este o evreică nenorocită şi s-o omoare, eventual să mă omoare şi pe mine şi întreaga mea familie care locuia în Germania. Ştiam, bănuiam ce consecinţe ar fi putut avea o astfel de acţiune nechibzuită din partea mea, dar o iubeam prea mult ca să mă pot opri, o iubeam prea mult ca să-i pot zbura creierii sau s-o gazez, în rând cu toată lumea. Şi mi-era frică să gândesc mai departe, mi-era teamă că într-o zi totul se va termina într-un fel sau altul.

Aşa am început să beau. Din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai des. În alcool îmi înecam amarul, acolo găseam refugiul existenţei mele pline de păcate şi întuneric. Era ca un drog pe care l-aş fi luat în permanenţă, ca să uit, să mă detaşez de viaţa mizerabilă şi duală pe care o duceam, să mi se pară totul un fum, un vis urât, un coşmar de fapt, din care aveam să mă trezesc mult mai târziu. Cadavrele zăceau peste tot, iar groapa comună nu mai făcea faţă. Se săpa tot mai mult şi tot mai adânc, iar mormanele de morţi se înălţau din ce în ce mai sus. Toată acea activitate era sumbră, diabolică, ţipetele nu conteneau şi eu le auzeam zi şi noapte. Mă sculam în toiul nopţii plin de transpiraţie, simţeam că nu am aer, ieşeam afară unde se simţea miros de moarte, iar chipurile evreilor pline de groază mi se întipăriseră pe retină. Mă repezeam la sticlele de băutură şi beam în neştire până cădeam lat în curte, mort de beat, apoi Helmut mă târa în baracă, în pat. Seară de seară, noapte de noapte, de o adusesem pe Raisa în pragul nebuniei.

- Bei ca un porc ce eşti!, îmi reproşa ea.

- Beau de supărare, Raisa, îi răspundeam amar.

Relaţia noastră începuse să se deterioreze dramatic, Raisei fiindu-i scârbă de mine, ajungând să mă urască şi să mă ocolească. Cât despre relaţiile noastre intime, acestea deveniseră din ce în ce mai rare pentru că nu mai eram în stare s-o fac fericită nici măcar atunci, în momentele noastre de erotism, când îmi doream din toată fiinţa să fac dragoste cu ea, s-o simt lângă mine, să-i adulmec parfumul şi s-o ating aşa cum făcusem cândva.

Printre cei care stăteau în permanenţă cu mine, în afară de Helmut, mai erau încă doi ofiţeri mai tineri, unul Kaiser, iar un altul Franz. Kaiser era tare blând, avea o privire de câine bătut şi-i era milă de toată lumea. Era omenos, nu se compara cu restul, însă Franz era dracul gol. Meschin, rău, barbar, sadic, el avea o lucire ciudată în ochi atunci când se ocupa de gazarea evreilor. Până şi mie mi-era frică de el. Nu o dată m-am gândit că dacă ar fi fost el superiorul meu, mi-ar fi făcut viaţa un infern. Îl evitam, îl ocoleam, deşi trebuia să-l suport în preajma mea, pentru că nu aveam încotro.

Într-o noapte, către dimineaţă, uşa barăcii a sărit din ţâţâni şi m-am trezit cu Franz peste mine.

- Heil Hitler, m-a salutat el milităreşte.

Eram atât de beat încât nici măcar nu-i distingeam silueta. Am înjurat birjăreşte şi l-am luat la rost:

- Ce mama dracului crezi tu că faci aici, tâmpitule?

M-am ridicat din pat în cot şi am căutat-o din priviri pe Raisa care dispăruse nu se ştie unde.

- Permiteţi să raportez!, zbieră Franz cu mâna la cozoroc.

- Ieşi dracului afară şi lasă-mă să dorm!, am răcnit la el.

- Domnule obergruppenführer, astă-noapte a avut loc o evadare de aici, de la Treblinka. Un deţinut evreu a fugit cu o maşină a armatei naziste.

Vestea a căzut ca un trăsnet, iar eu am simţit un duş de gheaţă pe şira spinării. Am înlemnit şi m-am trezit de tot din mahmureală. Am căscat ochii şi gura:

- Ce tot spui tu acolo? Ce prostii îndrugi?

- Maşina s-a răsturnat din cauza vitezei, la nici cinci sute de metri de poarta lagărului. A luat foc. În ea era Kaiser. A murit pe loc.

- Poftim???, îl întreb uluit ridicându-mă în picioare şi împiedicându-mă de scaunul de lângă pat. Am căzut grămadă, iar Franz s-a repezit să mă ajute.

Am ţipat la el:

- Ia mâna de pe mine!!!

Franz s-a repliat şi şi-a luat locul în pragul uşii, în poziţie de drepţi.

M-am îmbrăcat în viteză tremurând şi scăpând de câteva ori haina pe jos.

Am ieşit în curte unde se aflau mai mulţi ofiţeri, toţi în subordinea mea. Mă priveau vinovaţi, cu privirile în pământ. Încă era întuneric. Nu se luminase. Ziua aceea avea să fie cea mai groaznică zi a vieţii mele.

- Ce s-a-ntâmplat aici?, am întrebat încruntat.

M-am pipăit instinctiv şi mi-am dat seama că, în nebunia de a ieşi cât mai repede, îmi uitasem pistolul cu tot cu toc înăuntru, pe masa de lângă pat.

- Permiteţi să raportez, spuse Franz încă o dată. Astă-noapte un deţinut a evadat din lagăr.

- Numai unul? Unul singur?, întreb uimit.

- Da, să trăiţi!

- Cum mama dracului a evadat singur? Doar nu s-a evaporat... Cât mai este până la apelul de dimineaţă?

- Două ore, domnule.

- Cine mai ştia de evadare?

- Nimeni, domnule.

- Cum adică nimeni? Doar nu era supraom, Franz. Îţi baţi joc de mine?, mă răstesc la el.

Franz plecă privirea, apoi îmi spuse şoptit:

- Trebuie să vă spun ceva, domnule. Dar între patru ochi...

M-am înfuriat, fiindcă mi se părea că Franz ştie prea multe, mult mai multe decât trebuia şi mult mai multe decât ştiam eu, cel care eram în măsură să cunosc fiecare muscă ce ar fi zburat prin lagăr şi care se presupune că ar fi trebuit să cunosc mai mult ca el. Numai că starea permanentă de beţie se dovedise a fi un mare minus în activitatea mea militară din acea perioadă. Eram nervos pe Franz, pe mine, pe evrei, pe Dumnezeu, pe toată lumea.

Încruntat, cu sângele clocotind, am făcut semn cu capul celorlalţi, să plece. Ofiţerii s-au împrăştiat, iar eu i-am spus lui Franz:

- Urmează-mă!

În timp ce ne îndreptam către baracă, scrutam întunericul din împrejurimi după Raisa. Nu era nicăieri.

- Acum, spune ce ai de spus şi n-o mai face pe misteriosul cu mine!, îi ordon lui Franz atunci când am ajuns înapoi în baracă.

- Domnule obergruppenführer, permiteţi să raportez, spuse Franz luând poziţia de drepţi şi pocnind din cizme.

- Spune odată!, ţip nervos la el.

- Deţinutul evreu a fost ajutat de Kaiser.

- De Kaiser?, întreb de-a dreptul stupefiat. Şi unde-i Kaiser acum?, continui prosteşte.

- V-am spus... Maşina s-a răsturnat şi a luat foc cu el înăuntru... E mort.

- Ah, da... e mort... repet după el prostit, lăsând privirea în jos.

- Kaiser a făcut ce i s-a spus, domnule...

- Poftim???, îl întreb ridicând privirea către el.

Franz îşi înghiţi cuvintele.

Mă enervez şi urlu la el:

- Repetă, am spus! Franz repetă sfios:

- Lui Kaiser i s-a spus ce anume trebuie să facă, domnule... Adică i s-a spus să-l ajute pe deţinut, să evadeze...

- Cum adică „i s-a spus”? Cine i-a spus?

La întrebarea asta, Franz plecă privirea în pământ.

- Franz!!!, îl strig. Cine i-a spus?

Tăcere.

Mă enervez peste limite şi-l iau de guler:

- Spune dracului odată! Cine i-a spus lui Kaiser? Franz bâigui sugrumat şi stânjenit:

- Partenera dv., domnule... Cea care locuieşte cu dv. aici... Doamna brunetă... Renae...

- Cum??? Ce-ai spus???, îl întreb cu ochii cât cepele.

N-a mai repetat şi şi-a strâns umerii.

- Franz!, îi strig.

Nimic. Nicio reacţie.

- Franz, uită-te la mine!, îi ordon de data asta atât de lucid că nu mă mai recunoşteam.

De mult nu mă mai simţisem aşa.

Franz şi-a ridicat ochii. În privirea lui am simţit compătimire, lucru care m-a scos din sărite. A ajuns unui nenorocit să-i fie milă de mine. O milă batjocoritoare, evident, că doar nu era o milă duioasă, plină de omenie. Nici pe departe. Atunci, i-am ars o palmă peste faţă cu toată forţa.

A primit-o cu stoicism, fără să crâcnească, deşi simţeam că-i fierbea sângele în vene. Ar fi fost capabil să mă facă una cu pământul dacă ar fi putut.

Am rămas atât de şocat că nu-mi venea să cred. M-am plimbat în stânga şi în dreapta, timp în care Franz stătea nemişcat, aşteptând. Mă opresc brusc în faţa lui, apoi îi spun:

- Franz, repetă ce ai spus!

Mult mai hotărât de data asta, Franz ia o nouă poziţie de drepţi şi spune pe nerăsuflate:

- Doamna Renae i-a poruncit lui Kaiser să-l ajute pe deţinut să evadeze.

- Ai grijă ce spui, Franz!, încep eu prudent. Ai mare grijă ce spui! Eşti sigur?

- Absolut sigur, domnule, răspunse el atât de sigur de am rămas ţintuit locului.

- Cine ţi-a spus? De unde eşti tu atât de sigur, Franz?

- Am văzut, domnule, răspunse el foarte hotărât.

- Ce ai văzut???, îl întreb batjocoritor.

- Chiar aşa, stimate domn! Ce anume ai văzut?, se auzi o voce din spatele lui Franz.

Franz se întoarse şi amândoi o priveam prostiţi pe Raisa care strălucea în prag, îmbrăcată cu cămaşa de noapte, având pe deasupra halatul de interior.

Franz îşi înghiţi limba şi puse privirea în pământ.

Raisa înaintă şi-l privi lung pe Franz, apoi se întoarse către mine:

- Ştiţi voi de unde vin eu acum?

- De unde?, o întreb curios.

- De la barăcile deţinuţilor...

Franz ridică ochii brusc, iar eu repet uluit întrebarea:

- De unde???

- De la barăcile evreilor...

- Dar ce cauţi tu acolo? Eşti nebună?

- Tocmai am aflat că prietenul evadatului, un oarecare Amos, a fost împuşcat de un soldat german... Dar ce mai contează, nu-i aşa? Ce contează viaţa unui om? Ce contează, atât timp cât acest om este evreu sau ţigan, ori, cu atât mai rău pentru el, dacă este şi una şi alta, nu?

- Renae, încetează!, îi spun încetişor, cu ochii la nenorocitul de Franz care o sfredelea cu privirea.





- va urma -