Lagăr și război - partea a II-a - roryta

- continuare -



- Ce să încetez? Să spun adevărul?
- Nu e treaba ta! Nu te băga!, îi ordon.
Raisa avea însă o privire ciudată, ochii ei verzi scoţând flăcări.
- Nu e treaba mea..., făcu ea ironic.
În clipa aceea Franz n-a mai rezistat şi, trecând peste mine, peste superiorul lui, o înfruntă pe iubita mea:
- Stimată doamnă, poate ar fi fost mai bine dacă nu aţi fi venit aici... Asta e o treabă de bărbaţi, nu de femei...
Stupefiat, îl privesc lung şi dau să deschid gura, însă Raisa, luând-o înainte, îl priveşte pieziş şi exclamă:
- Care e problema ta? Nu înţeleg de ce te bagi?
- E normal să mă bag, atât timp cât la mijloc este viitorul armatei noastre, armată din care nu faceţi parte şi dv., cu siguranţă, o puse el la punct. Personal, consider că deja ştiţi prea multe şi aţi putea reprezenta un real pericol pentru idealurile noastre.
- Asta-i bună!, făcu Raisa de-a dreptul revoltată.
Franz însă, se ambală prea tare, ca să mai poată fi oprit:
- Dacă ar fi după mine, v-aş zbura creierii, cu tot respectul!
- Şi de ce nu scoţi pistolul s-o faci, nenorocitule?, izbucni ea.
Mă enervez brusc şi-l atenţionez pe Franz:
- Franz, dacă o singură dată mai vorbeşti aşa, te dau afară!
Franz nu mă aude ori se face că nu mă aude:
- Jidoavcă împuţită ce eşti! Ai impresia că nu ştiu cine eşti? Crezi că suntem tâmpiţi? Crezi că dacă şeful nostru te-a scos din gunoaie şi te-a îmbrăcat, ne poţi păcăli?
- Ieşi afară în momentul ăsta!, îi urlu lui Franz.
Raisa s-a schimbat la faţă şi a înaintat către el:
- Idiotule! Jigodie ordinară! Eşti un nenorocit! Eşti animal, nu eşti om!, zbieră ea.
- Curvă jegoasă!, ţipă Franz la ea. Ia spune-i şefului meu cum l-ai ajutat pe jidan să fugă?
- Eu?
- Da, tu.
- Nu l-am ajutat...
- Ba da, l-ai ajutat!
- Nu-i adevărat!
Brusc, Franz începu să râdă, în timp ce eu rămăsesem ca la dentist.
- Vezi cât de proastă eşti? Singură te-ai dat de gol...
- Cu ce m-am dat de gol, mă rog?, se enervă ea.
- Nici măcar nu ai întrebat: „Care jidan?”. Ei, vezi? Deci, ştii despre ce e vorba, nu?
- Nu, nu ştiu, îşi ţugui ea buzele cu nervi.
Am intervenit ferm:
- Franz, ieşi afară!
- Îmi pare rău, domnule obergruppenführer, dar trebuie să aflaţi adevărul de la... ea, răspunse el arătând ameninţător cu degetul mare către Raisa.
- N-am ce adevăr să spun... Nu ştiu despre ce e vorba!, interveni Raisa nervoasă.
- Ba binenţeles că ştii! I-ai spus domnului ofiţer de relaţia ta cu Kaiser?, jubilă el.
- Poftim???, mă bag în discuţie ca un mare prost.
- Eşti un mincinos!, răcni ea la Franz.
- Domnule obergruppenführer, doamna aici de faţă avea relaţii intime cu Kaiser. Poate nu ştiaţi!.., zise el triumfător.
- Franz, ieşi afară!, îi ordon nervos.
- Mă iertaţi, dar dv. nu meritaţi să fiţi minţit în halul ăsta...
- Tu nu-ţi mai asculţi şeful? Nu ai auzit ce a spus? A spus să ieşi dracului afară!, se băgă Raisa în discuţie.
- O să ies, dar nu când vrei tu, nenorocito!, se zburli el.
Brusc, am simţit o durere acută de cap şi m-am aşezat pe scaun copleşit.
Cei doi nici măcar nu observaseră. Erau ca doi cocoşi, gata să se ia la bătaie, unul mai înfoiat ca celălalt.
- Domnule obergruppenführer, doamna Renae s-a culcat cu Kaiser pentru deţinutul care a evadat, continuă Franz fără ca vreun muşchi de pe faţă să se mişte. Mi-a spus Kaiser că el l-a ajutat pe evreu să fugă. L-a îmbrăcat în haine de ofiţer şi au ieşit pe poartă cu maşina până în staţia Malkinia Gorna. La întoarcere însă, pentru că mergea cu viteză, maşina s-a răsturnat şi a luat foc cu el înăuntru. Kaiser a murit.
Raisa nu se putu abţine:
- Cum??? Kaiser a murit?
În clipa aceea mi-am dat seama că, din păcate, Franz spunea adevărul.
- Da, răspunse Franz. Din cauza ta!
Ridic privirea agale şi o întreb pe Raisa direct şi încet:
- De ce ai făcut asta? Cine era deţinutul? Îl cunoşteai?
Raisa nu mai negă:
- Da, îl cunoşteam...
- De unde îl ştiai?
- Din ghetou..., bâigui ea. Îl ştii şi tu...
- Îl cunosc???, întreb uimit.
- Da... E puştiul ăla ceacâr... Maor Gruber se numeşte...
- Maor Gruber... Maor Gruber... Raisa, cum ai putut să faci aşa ceva?, îngaim cu vocea stinsă.
- Trebuia s-o fac! Nu puteam să stau pasivă la toate crimele voastre... Ar fi trebuit să le dau drumul la toţi, ar fi trebuit să deschid porţile şi să-i las slobozi, să respire aer curat, să simtă libertatea, să doarmă sub cerul liber, să nu mai aibă temeri, să se simtă descătuşaţi...
- Eşti nebună!... îi şoptesc. M-ai băgat în cea mai mare belea, Raisa! Cum mai ies eu din asta acum? Mă vor spânzura...
Franz, după câteva clipe de uimire, se îndreaptă cu paşi mari spre Raisa şi-i şuieră printre dinţi:
- Eşti o jidoavcă nenorocită! Acum m-am convins... Meriţi să mori!
- Iar tu eşti un monstru! Eşti o canalie, eşti un animal!, zbieră Raisa apropiindu-se atât de mult că aproape îşi atingeau vârfurile nasurilor.
Reacţia a fost atât de rapidă, că nu am avut timp să mă ridic sau să reacţionez în vreun fel. Totul s-a petrecut fulgerător. Raisa ridică mâna şi-i trase lui Franz o palmă peste obrazul stâng de l-a zdruncinat cu totul. Unghiile i-au pătruns lui Franz în ochi înroşindu-i globul ocular.
- Tâmpitule!, îi mai spuse ea după ce-i dăduse palma.
Turbat, Franz se dă un pas în spate şi dă să scoată pistolul din toc, însă Raisa îl apucă de mână şi, pentru câteva secunde, cei doi se bat pe pistol. Mă ridic iute de la birou şi dau să mă duc la ei, dar în secunda imediat următoare aud o împuşcătură şi-i văd pe amândoi prăbuşindu-se. Nu-mi dădeam seama cine pe cine a împuşcat până la urmă şi alerg către ei speriat. Franz se ridică cu pistolul în mână şi cu chipul răvăşit, lăsând ochilor mei cale liberă spre trupul însângerat al Raisei. Mă aplec spre ea şi-o strig:
- Raisa!
- Phil..., spuse ea stins. Ştiam... ştiam că aici voi sfârşi... Îţi aduci aminte când... ţi-am ghicit odată în cafea?...
- Raisa, te rog, nu mai vorbi.. O să chemăm medicul..., bolborosesc. Raisa zâmbeşte amar.
- Prea târziu, Phil... Ascultă-mă, că nu mai am timp...
- Raisa, te rog, taci...
- Nu, nu... Îţi aduci aminte?... Ţi-am spus că tu şi familia ta veţi scăpa de război... Ei bine, atunci m-am întristat fiindcă am văzut că eu nu voi apuca sfârşitul...
- Raisa, o să te faci bine! O să vezi!
- Nu, Phil... Asta mi-a fost viaţa... bună, rea... atât a fost!
Şi chipul drăgălaş al ei căzu într-o parte inert.
M-am întors înnebunit către Franz care stătea nemişcat, cu ochii ţintă către Raisa:
- Nenorocitule! De când îţi permiţi tu, mă, să judeci oamenii de lângă mine? Ce treabă aveai tu, mă, cu Raisa?
- După nume mi-am dat seama... m-am convins pe deplin când i-aţi spus Raisa.. că e evreică...
- Şi care e problema ta, mă, nenorocitule?, îi răspund înnebunit de durere şi de furie.
Franz luase poziţia umilului, cu capul între umeri şi cu pistolul încă în mâna dreaptă.
Imaginea mi s-a făcut neagră în faţa ochilor, iar eu am scos pistolul din toc şi l-am împuşcat pe Franz în frunte, cu ochii în ochii lui. Nu-mi mai păsa, orice s-ar fi întâmplat. S-a prăbuşit la picioarele mele şi l-am privit scârbit, cu sângele ţâşnind din el ca dintr-o fântână arteziană.
M-am apropiat de Raisa şi am luat-o în braţe, sfâşiat de suferinţă. I-am îndepărtat părul de pe faţă şi am sărutat-o pentru ultima oară, pe păr, pe tâmple, pe buze. Am scos un urlet de durere şi am plâns în hohote, ca un copil, singur, cu trupul ei înţepenit în braţe.
După câteva minute Helmut a năvălit în baracă speriat:
- Ce m-am speriat!... Am crezut că aţi păţit ceva... Am auzit împuşcături, m-am îmbrăcat şi am venit...
N-am spus nimic. Stăteam în aceeaşi poziţie, cu Raisa în braţe, strângând-o la pieptul meu cât puteam de tare, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Biata mea Raisa! Îl ajutase pe tânărul acela evreu, dezinteresat, iar acum iat-o lângă mine fără suflare. Ce preţ scump pentru o singură libertate!
Helmut s-a aplecat uşor şi mi-a pus mâna pe umăr:
- Domnule obergruppenführer, sunteţi rănit? Nu i-am răspuns, dar continuam să mă legăn cu Raisa în braţe. Helmut, prudent, încetişor, privind uluit către cele două cadavre şi neînţelegând nimic din ceea ce s-a întâmplat, s-a aplecat la urechea mea şi mi-a şoptit:
- Mai este aproximativ o oră până la apelul de dimineaţă... Domnule obergruppenführer, nu vreţi să vă ajut?
L-am privit docil, cerând ajutor din priviri.
- Lăsaţi treaba asta în seama mea! Vă ajut eu, domnule ofiţer! Nu vă faceţi griji! Nu se va auzi nimic, vă asigur!
M-am ridicat greoi, simţindu-mi picioarele ca de plumb. Helmut, care avea un dar extraordinar de a descurca toate iţele, îmi spune:
- Vă rog să treceţi în camera alăturată. O să facem noi curăţenie aici...
Am ieşit dărâmat din birou şi m-am încuiat în camera de dormit. L-am auzit pe Helmut deschizând uşa şi strigând:
- Hei, voi doi de acolo! Veniţi încoace! Avem ceva treabă!
Doi soldaţi au venit în fugă.
- Duceţi-vă la magazie, aduceţi două haine vărgate şi întoarceţi-vă! Repede! În cinci minute, nu mai mult!
Soldaţii au plecat în fugă şi s-au întors mai repede decât aş fi crezut.
- Dezbrăcaţi-i pe ăştia doi şi îmbrăcaţi-i cu haine vărgate. Luaţi hainele lor şi le daţi foc, iar pe ei îi duceţi la rugul de incinerare, unde se ard cadavrele. Repede! Mişcaţi-vă!
Când am auzit, am simţit cum se rupe ceva în inima mea, dar nici nu puteam să protestez. Ideea lui Helmut mi s-a părut genială, fiindcă în felul ăsta scăpam de urme, scăpam de Raisa despre care, dacă s-ar fi aflat, riscam o condamnare sigură la moarte, şi de Franz pe care puteam să-l dăm dispărut sau să spunem că a fost împuşcat din greşeală sau orice altceva. În fond, după război, mulţi prizonieri au dispărut, şi chiar dacă atunci războiul era departe de a se fi terminat, mă gândeam că nu avea cum să dureze la infinit, pentru că nimic în viaţa asta nu este veşnic. Iar dacă Raisa şi Franz ar fi fost aruncaţi în groapă cu hainele de pe ei, cei din jur ar fi văzut şi şi-ar fi pus mari semne de întrebare, s-ar fi auzit. În haine vărgate însă, toată lumea ar fi crezut că nu sunt altceva decât evrei, ceea ce era chiar adevărat pe jumătate.
În mai puţin de o oră biroul meu era de nerecunoscut. Ca şi cum nu se întâmplase nimic acolo, ca şi cum liniştea aceea fusese aşa dintotdeauna, lină, continuă, fără s-o spargă cineva vreodată. Totul era spălat şi mirosea a curat.
Mi-am revenit forţat, ascunzând în ungherele sufletului meu devastat moartea iubitei mele, m-am înviorat greu şi am ieşit încet la apelul de dimineaţă.
Am început nervos intenţionat, semănând frică şi teroare printre evrei şi asta pentru că doream cu disperare s-o răzbun pe Raisa, cu toate că îmi dădeam seama că nu ei erau cei vinovaţi:
- După cum aţi aflat deja, astă-noapte un deţinut evreu a evadat. Ne-a scăpat deocamdată, dar îl vom prinde noi, fiţi fără grijă!, am strigat, plimbându-mă într-o parte şi-n alta a rândurilor. Pentru greşeala asta, voi veţi plăti, pentru că asta e regula. O ştiţi, da?
Evreii stăteau aliniaţi, privind toţi în pământ.
Continui imperturbabil:
- Pentru un singur evadat, zece evrei vor fi omorâţi la întâmplare.
Nimeni nu a scos niciun sunet. Evreii ăştia ştiau foarte bine să-şi ascundă emoţiile, temerile, fricile, disperarea. Am fost sadic şi am continuat:
- Azi însă este o zi frumoasă şi vă fac un cadou.
Fac pauză lungă, ca să citesc o reacţie pe chipurile lor. Nimic. Niciun muşchi nu li se clintea.
- Vă las pe voi să vă oferiţi! Cine doreşte să plătească, să facă un pas înainte. Dacă nu vreţi aşa, atunci voi numi eu persoanele. E bine aşa, nu? Vedeţi că nu suntem atât de răi pe cât credeţi?
Un râs înfundat de auzi deodată.
- Cine a râs?, întreb nedumerit.
Nimeni nu a spus nimic.
Am întrebat din nou:
- Cine a râs?
Nicio reacţie.
- Am întrebat cine a râs!, zic scoţând pistolul din toc, trăgând piedica şi îndreptându-l către fruntea primului evreu din faţa mea. Cine a râs, să facă un pas în faţă, spun sec.
Ei bine, atunci am avut surpriza ca zece evrei să se desprindă din rândurile lor, să facă un pas în faţă şi să spună:
- Noi.
N-am mai rezistat. Era prea mult pentru mine. Am băgat pistolul la loc în toc şi i-am spus lui Helmut:
- Termină tu treaba, Helmut!
Şi am plecat cu pas hotărât.
În urma mea, am auzit cum plutonul de execuţie a tras câteva rafale şi cei zece evrei s-au prăbuşit.
Mă simţeam pustiit, devastat, fără rost, viu, dar mort, singur, abandonat.
Uram ceea ce făceam, uram statutul meu de ofiţer superior în armata nazistă, uram uniforma, crezul meu politic, evreii, dar şi nemţii deopotrivă. Uram războiul, uram lagărul, mirosul acela greoi de putreziciune, uram moartea, dar mai presus de toate, uram viaţa.
Ce este mai bine? Să mori sau să trăieşti?
Ce este viaţa?
Cum de mai rezista pământul ăsta sub noi? Cum de nu se scufunda înghiţindu-ne în abisul lui?
Cum de norii şi soarele ne mai suporta? De ce nu se căsca o prăpastie care să ne absoarbă? Sau să ne pulverizeze ceva sau cineva în neant pe toţi, să ne distrugă odată pentru totdeauna, să nu mai fie foamete, chinuri, ţipete şi cenuşă? Să ascult liniştea munţilor, susurul apei şi zumzetul naturii, să plâng în neştire până mi se usucă ochii, să mă eliberez şi să-mi strig durerile în cele patru vânturi, să mă prăbuşesc şi să adorm pe vecie. Să-mi smulg inima din piept şi s-o arunc în necuprins, să-mi dau sufletul pe degeaba oricui îl doreşte, ori poate să-l arunc în găurile negre ale cosmosului, să mă evapor în cer sau să devin invizibil, să fiu sec pe dinăuntru, fără substanţă şi fără materie.
M-am simţit folosit, m-am simţit exploatat de cei cărora le fusesem loial, cei în care crezusem cu adevărat şi care m-au silit să-mi îngrop în mine orice urmă de compasiune, blândeţe, blajinătate, să-mi explorez fiinţa şi să extrag din ea cele mai terifiante sentimente şi atitudini vizavi de semenii mei. Să devin o brută, o fiară, lipsită de inimă, jefuită de omenie. Ca să ajung în timp să înnebunesc, să am vedenii cu chipurile celor morţi în camerele de gazare, să aud ţipete noaptea şi să am în permanenţă senzaţia că mă împiedic de cadavre. Cum să mai fii om normal după tot ce ai trăit? Cum să crezi că psihicul tău e atât de puternic încât ai devenit invincibil? Cum să-ţi imaginezi că subconştientul tău este de fier şi că nimic nu-l poate atinge odată ce ţi-ai impus acest lucru? Tâmpit să fii să crezi aşa ceva!
Războiul este regres, este primitivitate şi obsesie, este distrugător de suflete şi destine, iar consecinţele lui sunt îngrozitoare. Evoluţia omenirii este zdrobită, înghiţită de lupta pentru putere şi pentru teritorii, se opreşte din dezvoltare şi tinde către minus, iar cei care sunt neutri au de suferit cel mai mult. Şi asta pentru că civilii nu se ascund în buncăre, nu fug disperaţi din calea bombardamentelor şi nu ştiu să lupte împotriva inamicilor. Ei nu au unde să se ducă, ci trăiesc pe pământ îndurând toate ororile războiului, confruntându-se cu bolile, foametea şi disperarea. Cum să ştii să lupţi împotriva duşmanului care-ţi ocupă samavolnic cartierul, oraşul sau ţara? Tu eşti un simplu om care-şi duce existenţa la nivel de familie, tu nu eşti un luptător gata să-şi dea viaţa pentru idealurile unei naţiuni. Eşti pacifist, eşti om de rând, blajin şi tandru, având un singur ţel, acela de a-ţi creşte urmaşii în cele mai bune condiţii, lipsit de atitudini războinice, trăind în ţarcul tău limitat, dar fericit. Ce-ţi poţi dori mai mult?
Viaţa este mizerie, viaţa este păcat, viaţa este suferinţă, viaţa este umilinţă. Până în acele zile aşa am asimilat-o, ca fiind suma tuturor negaţiilor, a minusurilor, a prăpastiilor, a întunericului şi a lehamitei. Ca fiind perversă, cinică, sarcastică, acidă şi îngrozitor de netrebnică.
Poate am fost un laş fiindcă ar fi trebuit să-mi trag un glonţ în cap şi să termin cu toată povestea. Ar fi fost mult mai simplu, mai uşor, pentru mine, poate şi pentru alţii. N-am făcut-o însă.
Am făcut bine, am făcut rău? Cine poate şti?
L-am căutat pe acel puşti ceacâr săptămâni întregi, am fost în gara Malkinia Gorna, am întrebat pe toţi cei care treceau pe acolo, am ajuns să spun că ofer recompensă celui care îmi poate da orice informaţie exactă despre el, celui care îmi poate spune măcar pe unde a luat-o. În zadar. Parcă l-a înghiţit pământul. Nici până în ziua de azi nu am aflat nimic. O fi murit pe undeva ori poate încă mai trăieşte sau poate că a fugit în ţara lui natală... Dumnezeu ştie! Alteori mi se pare că-l simt lângă mine, îl visez bătrân, cu tâmple ninse şi cu riduri adânci, făcându-mi semn să-l urmez pe un drum necunoscut, periculos şi adânc. Cel mai probabil drumul către moarte...
Şi cu cât mă gândesc mai intens, cu atât mai mult îmi vin în memorie cuvintele Raisei. Că acest puşti îşi va mai intersecta viaţa cu a mea, că el va fi cel care îmi va pune capăt zilelor. Când va fi asta? Azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, zece ani? Parcă îi simt deja răsuflarea în ceafă... Ori poate că e doar gândul meu, teamă nu de moarte, cât mai ales de judecata ei.
În perioada aceea primisesem ordin ca toate dovezile să fie distruse, cadavrele să fie dezgropate şi arse, iar cei care soseau atunci cu trenul erau gazaţi şi arşi direct, fără să mai fie îngropaţi. Nu mult după aceea, la Treblinka a izbucnit revolta, iar Heinrich Himmler însuşi, înnebunit, a dat ordin ca lagărul să fie închis pentru totdeauna.
Mai târziu m-am întors la Berlin, la familia mea, şi am stat până când au venit ruşii peste noi, doar că am fost din nou laş şi când am văzut că toţi ofiţerii nazişti sunt judecaţi la Nürnberg de un Tribunal Militar Internaţional, am fugit cu un pachebot de colete peste Atlantic şi am ajuns tocmai aici, în Springfield, Illinois. Gertrúd şi Martha nu au aflat niciodată de cea care mi-a frânt inima şi care a luat cu ea o parte din sufletul meu, de dragostea mea, Raisa. Într-un fel, m-am bucurat că nu au aflat altfel, ar fi fost dezamăgite de cel pe care ele îl considerau un sfânt, dar care nu a fost nici pe departe.
Am cunoscut pedeapsa lui Dumnezeu în timp, când am rămas fără Gertrúd, dar şi fără Martha, pentru că fiica mea a murit în urma unui accident de maşină acum şase luni. Nici ea, nici soţul ei nu au supravieţuit. Mi-a mai rămas doar un nepot care stă la peste trei sute de kilometri distanţă de mine, care s-a căsătorit şi el şi are familia lui deja. Mă vizitează rar, iar eu nu-l sun pentru că nu vreau să-l deranjez, să fiu o povară pentru el şi soţia lui.
În prezent, ceea ce mă îngrozeşte cel mai tare nu este doar singurătatea care mă înconjoară, cât mai ales clipele în care nu sunt lucid, momentele în care mi se spune că nu sunt coerent în gândire, că îl strig cu disperare pe Helmut pe care nu l-am mai văzut niciodată după război şi că „văd” lucruri din trecut. Acum însă, nu mai are cine să-mi mai spună nici măcar lucrurile astea, fiindcă am rămas doar eu, Dumnezeu lăsându-mă pe pământ probabil în ideea de a plăti încă tot ce trebuie plătit, că probabil mai am păcate pe care trebuie să le ispăşesc aici şi nu în altă parte.
________________________________________
[1] Sergent major
[2] Soluţia finală - (în germană)

- fragment din romanul "Maor Gruber" - Aurora Cristea