Josémaria şi începutul - roryta

În Barbastro, nordul Spaniei, pe Calle Saso y Saurina, la numărul treizeci şi şase, familia Escrivá era în culmea fericirii. Cel de-al doilea copil al familiei văzuse lumina zilei. Medicul care asistase la naşterea micuţului era însă sceptic:
- Nu va trece de noaptea asta, din păcate!, decretase el grav. Are meningită.
Dolores refuză să creadă acest verdict. Se agăţă cu disperare de icoana care stătea atârnată deasupra patului şi se rugă cu evlavie şi speranţă. José îşi urmă soţia în ritualul rugăciunilor.
- José, Fecioara Maria ne va asculta rugăminţile. Îi vom pune numele tău, iar de va trăi, promit să-l duc în pelerinaj în munţii Pirinei.
Casa era sărăcăcioasă şi rece, ca o bătrână în agonie. O uşă din lemn scorojit dădea o notă de tristeţe, iar ferestrele prost închise lăsa frigul să pătrundă peste tot, îngheţându-le rogojina roasă de pe scânduri. Carmen era mică şi se cuibărea între cei doi părinţi ai ei, martori ai unei neputinţe materiale esenţiale şi dureroase. Părul negru ondulat al fetei i se zburlise peste frunte şi o şuviţă obraznică îi intrase în ochi.
- Mamă, când o să scăpăm de sărăcie?
- Când José va fi un pic mai mare, draga mea. Dacă mâine el va mai fi alături de noi, în semn de mulţumire, îi voi spune şi Maria, ca să-i mulţumesc Sfintei Fecioare pentru binele făcut. Astfel, el se va numi Josémaria.
Cei trei adormiră îmbrăţişaţi, încălzindu-se unul pe altul, într-o searbădă şi ordonată armonie.
Dimineaţa, soarele rece al lui ianuarie îşi strecură lumina dubioasă printre obloane şi le alungă somnul zbuciumat. Dolores îşi privi pruncul care încă respira. Îşi duse mâna pios la fruntea bombată, apoi şi-o îndreptă spre pântece, îşi împunse umărul stâng şi la urmă cel drept. José întredeschise un ochi şi-şi privi soţia în timp ce aceasta termina de închinat. Se uită scurt către mogâldeaţa de om care respira liniştit la căldura celor trei şi zâmbi.
- Amore, a supravieţuit. Îl vom numi Josémaria.
De jos se auzi scârţâitul porţii grele din fier. Cineva intrase şi scările vechi din lemn putred începură să geamă sub greutatea celui care le călca. Paşii se opriră în dreptul uşii şi un ciocănit uşor se auzi în toată încăperea. Dolores dădu pătura la o parte cu grijă, se ridică şi apăsă clanţa.
- La ce oră a murit?, întrebă doctorul sigur pe el.
- Şst!, spuse Dolores încet. Doarme...
- Cine? Carmen?
- Da, şi ea. Dar şi Josémaria, ciripi mama fericită.
Doctorul îşi făcu o cruce mare şi spuse uimit:
- A avut zile. Să vă dea Dumnezeu numai bucurii!
În anul când Josémaria trebuia să meargă la şcoală, tatăl său a rămas fără serviciu. Fabrica de materiale textile unde lucra ca muncitor s-a închis, iar patronul şi-a trimis oamenii acasă. Dolores era înnebunită. Santiago era mai mereu bolnăvicios, molipsindu-i şi pe cei doi fraţi mai mari ai lui, Josémaria şi Carmen.
Astfel, familia Escrivá a fost nevoită să se mute din oraş şi să plece la Logroño, o localitate tot din nodrul Spaniei, la circa trei sute de kilometri distanţă.
- Mamă, eu vreau să mă fac preot, îi spuse Josémaria mamei sale într-o zi. Simt că asta e vocaţia mea, chemarea mea, spre cele sfinte, spre biserică, spre binecuvântare.
Tânărul adolescent, a cărei figură blajină sugera laxismul catolicismului ca piatră de temelie a creştinismului universal, se agăţa cu disperare de viaţa bisericească. Tinereţea şi reflecţia de sine, atitudinea coagulantă a propriilor convingeri îl făcu pe Josémaria să urmeze cu certitudine calea cucerniciei. Freamătul unei noi lumi îşi desena la orizont silueta ce avea să devină o umbră imensă, cu un ecou cel puţin temător. Puştiul era convins că stilul de viaţă de acum trebuie schimbat în totalitate funcţie de împrejurările zilnice ale existenţei umane, iar exercitarea muncii în folosul tuturor era infinit mai vitală decât visarea. Însuşi Iisus Hristos făcuse asta. Şi dacă El, Preamăritul Sfânt al tuturor timpurilor, făcuse aşa ceva, atunci de ce să nu urmeze aceeaşi cale? Se rugă la Dumnezeu să îi arate cărarea cea dreaptă şi ajunsese să se considere unealta Lui credincioasă pentru fondarea căii în munca profesională şi îndeplinirea îndatoririlor creştineşti de zi cu zi.
José Senior, luându-l de umeri într-o zi, îi spusese:
- Aş vrea să te înscrii la universitate, să urmezi cursurile facultăţii de drept. Nu ar fi mai bine?
Ca să îi facă pe plac tatălui său, fiul se înscrisese şi la facultatea de drept, dar şi la teologie, vocaţia lui.
„Voi uni într-un singur ţel toate ţările lumii. Voi crea o structură respectată, pe care toţi credincioşii o vor iubi şi o vor stima. Voi duce cuvântul lui Dumnezeu peste tot, pe toate cele cinci continente ale pământului.”, îşi spunea adesea.
Încet-încet a început să aibă adepţi, să-şi dedice zile întregi prelegerilor susţinute în faţa oamenilor. Cei mai mulţi erau tineri, aşa ca el, gata să-şi dea viaţa pentru ideile lor, susţinându-şi liderul cu pasiune şi devotament.
Structura avea să capete consistenţă în scurt timp, iar preoţii au început să sesiseze că un tânăr diacon dintr-un mic orăşel ar putea cauza conflicte în populaţia civilă, între cei care erau de partea lui Escrivá şi cei care nu-i susţineau ideologia. Voci mai grele au încercat să-i suprime acţiunea, să-l marginalizeze, eventual să-l elimine. Numai că tânărul spaniol avea un sânge clocotitor, era ferm, ba chiar războinic, aşa încât nu numai că nu a capitulat, ba chiar şi-a lărgit organizaţia, îndemnând lumea de rând, nevoiaşii, săracii şi pe cei mai slabi să-l urmeze până la final, indiferent de consecinţe. Spiritul de turmă, incapabil de gândiri pozitive, apocaliptic-răzbunător şi duplicitar s-a întins ca o caracatiţă peste mulţimea de pioşi.
Acestui tânăr i se spunea Părintele, iar el se simţea mândru cu un asemenea titlu.
Una din reguli era ca după câţiva ani de noviciat, membrii să poată solicita în scris includerea oficială în sânul acestei structuri, cu toate că la început era binevenit oricine.
În scurt timp Josémaria s-a mutat definitiv împreună cu familia la Madrid. Începuse să predea dreptul canonic şi roman, iar în timpul liber practica meditaţia. exerciţiile pentru clerul diecezan şi reculegerea. „Dumnezeu mi-a vorbit. Dumnezeu vrea ca eu să fac asta. Eu sunt trimisul Lui pe acest pământ.”, îşi spunea entuziasmat. Se privea în oglindă uimit şi vorbea cu el însuşi: „Eşti un geniu, Josémaria!”
Începu să scrie. Scria ceea ce gândea, neştiind că cele mai multe cărţi nu aveau să vadă lumina tiparului vreodată.
- Părinte, părinte, strigă un bărbat după el într-o zi, după ce se terminase slujba.
- Ce e?
- A început războiul civil.
Tânărul fugi din calea manifestanţilor violenţi şi se ascunse, dar după acel război civil reveni în forţă. Cu idei noi, cu viziuni noi, cu dorinţa de a-şi construi propria organizaţie care să depindă direct de Vatican. Astfel, îşi numi gruparea prelatură personală, ceea ce însemna o muncă de evanghelizare a bisericii, şi-i dădu titlul cel mai sonor al creştinismului catolic: „Opus Dei” - „Opera Domnului”.