Poezii despre Iubire:

Povestea muntelui ce plânge
E de demult şi inimi frânge
Fiindcă-i povestea celor care
Trăiesc la mare depărtare

I-am daruit iubirea
In cuvinte inflorate asemeneea chiliilor
In care isi inalta ruga
Insinguratele oi ale Domnului;

Într-o grădină-n Cişmigiu,
pe-o bancă spre estradă,
Stau dragul meu acum şi scriu
şi gândurile-mi zboară.

Am plecat să colind lumea cea mare,
scăldată de ape, iubită de soare,
şi chiar mi-a plăcut ce am văzut,
dar m-am întors deoarece-mi place mai mult,

Covor de flori de câmp pe dealul care
Spre seară mai ajung raze de soare
Şi vântul blând ce trece printre ele
Discret parfum va duce către stele.

Eşti iubirea mea profundă,
dintr-o zi caldă de vară,
te doresc cu duioşie
şi mi-e inima uşoară.

Privirea ta mă ţintuia
avidă-n aşteptare,
am tresărit şi am răspuns
la marea ta ardoare.

Nu-i nimic întâmplător
cât trăim sub soare,
întâlnirea noastă însă
a fost o-ntâmplare.

S-a-nvârtit în jurul unei lumânări,
crezând că-i soarele.
Era fericit şi nu ştia că totu-i minciună.
Spre ziuă, lumânarea s-a stins

Priveam în asfinţit cum marea
se legăna încet spre mal,
când te-am văzut venind călare,
pe creasta unui val.