Masca - Ion Luca Caragiale

după Edgar Poe

Multă vreme Moartea Roşie bântuise ţinutul. Nicicând mai fatală şi mai îngrozitoare ciumă. Avatarul ei era sângele — roşala şi greţoşenia sângelui. Dureri de junghiuri, ameţeală vârtejoasă, apoi sudori peste sudori, şi topirea fiinţei. Pete stacojii pe trup, mai ales pe obraz, denunţau lumii victima, ca lumea să fugă nebună de groază refuzându-i orice ajutor, orice simpatie. Năvala, mersul şi sfârşitul boalei — toate în mai puţin de un ceas.
Dar prinţul Prospero era fericit, neclintit, cuminte. Când pe ţinuturile lui moartea seceră jumătate din locuitori, prinţul adună o mie de prieteni voinici şi veseli, aleşi dintre cavalerii şi damele curţii, şi se retrase cu dânşii într-una din mănăstirile sale întărită cu ziduri înalte şi trainice, cu porţi de fier puternice. Era o clădire uriaşă, închipuirea gustului prinţiar, excentric şi măreţ. Curtezanii, cum intrară, aprinseră mangaluri, arseră fier, şi, cu ciocanele lipiră verigele porţilor, ca să nu se mai poată mişca din loc. Erau acuma la adăpost de orice pornire de disperare din afară, orice ieşire pentru freneziile din năuntru era închisă. Mănăstirea era încărcată cu prisos de toate trebuincioasele; puţin le mai păsa celor dinăuntru de molimă: lumea d-afară facă ce-o şti. Deocamdată ar fi fost nebunie să se-ntristeze cineva; să gândească măcar la rău. Prinţul îngrijise de toate mijloacele de petrecere: bufoni, poeţi, dănţuitori, muzicanţi — frumosul sub toate formele — şi vin, vin bun. Toate bunătăţile, frumuseţile şi siguranţa înăuntru — afară, Moartea Roşie.

Trecuseră câteva luni de la această retragere; afară bântuia acuma biciul cu cea mai fioroasă turbare; prinţul se hotărî să dea un bal mascat de cea mai înaltă strălucire.
Ce voluptoasă arătare a fost mascarada aceea! Lăsaţi-mă mai întâiu să vă descriu salele balului. Erau şapte — o perspectivă imperială. În multe palate, şirurile acestea de saloane stau în linie dreaptă; când uşile sunt deschise de perete, privirea se poate adânci până-n fundul celui din urmă, fără piedică. Aici era cu totul altfel, cum trebuia să se aştepte oricine de la un prinţ al cărui gust foarte pronunţat pentru lucrurile bizare, era destul de cunoscut. Salele erau aşa legate una de alta, că nu puteai apuca cu privirea decât numai una. La douăzeci-treizeci de paşi era o cotitură repede de unde se descoperea un aspect nou. La stânga şi la dreapta, în mijlocul fiecărui perete, o ferestruică gotică, înaltă şi strâmtă, răspundea într-un coridor închis, care urma sinuozităţile apartamentului. Fiecare fereastră era de sticlă colorată în armonie cu tonul dominant al decoraţiunilor sălii. Aşa, aceea care era la marginea din spre răsărit era albastră, ferestrele erau albastre închis. A doua era purpurie cu geamuri tot purpurii. A treia era verde, verzi şi ferestrele. A patra portocalie, a cincea albă, a şasea vânătă. A şaptea era din tavan până-n podele în draperii de catifea neagră, care-mbrăcau pereţii căzând jos în cute bogate pe un covor de aceeaş stofă şi de aceeaş coloare. Numai în această încăpere geamurile nu erau la fel; erau stacojii, ca sângele proaspăt.
În nici una din cele şapte sale, printre ornamentele de aur risipite din destul peste tot, nu se vedea vreo lampă sau vreun candelabru. Nici o lumină de felul acesta. Dar în coridorul dimprejur, la fiecare fereastră, ardea câte un tripod enorm, o flacără puternică: razele treceau prin geamurile colorate şi luminau salele într-un chip uimitor. Astfel se produceau fel-de-fel de aspecte sclipitoare şi fantastice. În sala dinspre apus, cea neagră, lumina, trecând prin geamurile stacojii şi căzând peste catifeaua neagră, făcea un efect sinistru, dând chipului care intra acolo o înfăţişare aşa de stranie, încât foarte puţini dănţuitori aveau îndrăzneala să puie piciorul în acel colţ magic.

Tot în sala neagră, sta atârnat în perete spre apus un ceasornic uriaş de abanos. Pendula se legăna cu un tic-tac surd, greu şi monoton. Când minutarul, ocolind cadranul, atingea ceasul, ieşea din plămânii de aramă un sunet limpede şi strălucitor, profund şi cu totul muzical, de o aşa particulară notă şi de o aşa energie, că muzicanţii se opreau din cântarea lor ca să asculte pe a ceasului; o turburare de o clipă înfiora întreaga adunare veselă, şi cât vibrau ciudatele sunete, se vedea bine că şi cei mai nebuni se-n-gălbeneau, cei mai în vârstă, cei mai încercaţi îşi treceau mâna pe frunte, sub care se petrecea o meditare sau un gând îmbătător. Când ecoul se stingea cu totul, o veselie uşoară înviora iarăş pe toată lumea; muzicanţii se uitau unii la alţii zâmbind de slăbiciunea lor nervoasă şi jurau între ei că la o a doua sunare n-or să mai aibă nici o emoţie, apoi, după fuga altor şaizeci de minute, care cuprindeau cele trei mii şase sute de secunde ale ceasului stins, sosea altă cântare fatală, şi iar aceeaş turburare, acelaş fior, aceleaşi gânduri adânci.

Era cu toate astea o veselă şi strălucită orgie. Gustul ducelui era cu totul deosebit. În privinţa colorilor şi efectelor, mai ales, avea cea mai sigură judecată. Despreţuia aşa numitul decorum la modă. Planurile-i erau îndrăsneţe şi sălbatice, şi concepţiile-i aveau o strălucire barbară. Mulţi l-ar fi crezut nebun. Curtezanii lui îl ştiau aminteri. Trebuia însă să-l asculţi, să-l vezi de aproape, să-l atingi, ca să fii sigur că în e toată firea.

El îngrijise în mare parte de decoraţiile şi mobilarea celor şapte săli pentru bal, şi tot după gustul lui personal se întocmise stilul costumelor. Erau desigur nişte concepţiuni groteşti; ceva uimitor, strălucitor, şi picant şi fantastic. Erau figuri în adevăr arabeşti, împopoţonate într-un chip absurd; fantazii monstruoase ca nebunia; erau figuri frumoase, desmăţate, bizare o mulţime, uneori grozave, şi câte vrei desgustătoare. În scurt era o defilare de visuri care se legănau de colo până colo prin cele şapte saloane. Şi aceste visuri se amestecau şi sburau în toate sensurile luând coloarea fiecărei săli, şi ai fi zis că făceau ele cu picioarele lor muzica, iar cântările stranii ale orchestrei erau răsunetul paşilor lor.
Din timp în timp, se aude sunând ceasornicul de abanos din sala de catifea. La glasul ceasului, totul se opreşte, totul tace. Visurile au încremenit pe loc... Dar sonăria se stinge după câteva clipe şi deodată o veselie uşuratecă şi nestăpânită începe a mişui pretutindeni. Muzica se umflă din nou, visurile încremenite reînviază sbuciumându-se de colo până colo, sub minunatele valuri de lumină colorată ce trec prin geamuri de la flacăra tripodurilor... Dar în salonul tocmai din fund spre apus nici o mască nu mai cutează a-şi pierde paşii; noaptea e-n putere; o lumină şi mai pătrunzătoare se varsă prin geamurile stacojii, făcând negreala draperiilor funebre şi mai înfiorătoare; nesocotitului care pune piciorul pe întunecatul tapet, ceasornicul de abanos îi trimite nişte sunete şi mai adânci, şi mai energice, şi mai solemne decât acele ce ajung la dănţuitorii cari se învârtesc nepăsători în sălile depărtate.
În acelea, furnica lumea, acolo era toiul febril al petrecerii. Sărbătoarea era în culme, când se auzi sunetul ceasornicului de abanos — miezul nopţii! Muzica amuţeşte, vârtejul valsului încremeneşte scurt: tăcere şi imobilitate. Acuma sunt douăsprezece bătăi de sunat. De aceea poate mai îndelungată gândire s-a putut strecura în meditaţiile celor ce gândeau printre mulţimea veselă. Şi poate tot pentru aceea, până când să moară cea din urmă bătaie, câţiva au avut vremea să zărească prin mulţime o mască, până atunci neluată în seamă de nimeni. Ştirea acestei arătări nouă s-a răspândit de jur împrejur, producând în toată adunarea o şopteală, o murmurare semnificativă de mirare şi dezaprobare, mai apoi de spaimă, de groază şi de desgust.
Trebuia fără-ndoeală să fie o arătare extraordinară ca să poată face aşa sensaţie într-o adunare de fantasme nebune precum am descris-o. În adevăr, aproape n-avea margini desfrâul de carnaval al acelei nopţi; dar noua mască trecuse peste extravaganţa unui Erod, depăşise limitele destul de largi ale decorului impus de prinţul Prospero. Sunt coarde care nu se lasă atinse fără emoţiune chiar în inimele cele mai oţelite. Chiar la cele mai stricate fiinţe, deşi ele iau şi viaţa şi moartea drept o jucărie, sunt lucruri cu cari nu te poţi juca. Toată adunarea fu adânc mişcată de prostul gust şi necuviinţa purtării şi costumului acestui străin. Era o persoană mare şi osoasă, învelită într-un giulgiu din cap până-n picioare. Masca ei înfăţişa aşa de bine fizionomia unui cadavru ţeapăn, că oricât de aproape nu s-ar fi putut descoperi meşteşugirea. Totuş, poate că fluşturateca societate ar fi îngăduit măcar, dacă nu chiar aplaudat, această urîtă glumă. Dar masca împinsese lucrul mai departe — era costumată ca Moartea Roşie. Giulgiul îi era pătat de sânge de sus până jos, şi fruntea-i largă şi tot chipul stropite de îngrozitorul pojar stacojiu.
Spectrul se mişca încet, solemn, ca şi cum ar fi voit să-şi susţină mai bine rolul, plimbându-se mândru printre dănţuitori. Când prinţul Prospero dete cu ochii de el, rămase o clipă înecat de un fior puternic de groază şi desgust; dar numaidecât fruntea prinţului se roşi de turbare:
— Cine îndrăsneşte, strigă el răguşit către curtezani, să ne insulte cu o aşa ironie blestemată? Puneţi mâna pe el! smulgeţi-i masca, să ştim pe cine o să spânzurăm mâine de creneluri la răsăritul soarelui!
Asta se petrecea în sala despre răsărit, cea albastră. Cuvintele prinţului răsunară tare şi distinct până în fundul tuturor celorlalte saloane — prinţul era un om voinic şi aspru — muzica tăcuse la un semn al lui. Curtezanii palizi, la cuvintele prinţului, deteră să facă o mişcare către străin, care le fusese o clipă sub mână şi care acuma înainta către prinţul cu pasul sigur şi măreţ. Dar îndrăsneala smintită a străinului, insuflând o teamă nedefinită tutulor, nimeni nu cuteză să-l atingă, aşa că fără piedică el trecu aproape pe lângă prinţul. Mulţimea se grămădi către pereţi, dându-se înapoi şi lăsându-i cale deschisă; masca porni înainte cu acelaş pas solemn şi măsurat, care de la-nceput o caracterizase: din camera albastră în cea purpurie, din aceasta în cea verde, din cea verde în cea portocalie, apoi în cea albă, în cea vânătă, înainte chiar de a se face vreo mişcare hotărîtă pentru a-i opri paşii.
Atunci, prinţul Prospero, smintit de turbare şi de ruşinea mişeliei sale de o clipă, porni grabnic prin cele şase saloane, neurmat de nimeni, căci o groază de moarte apucase pe toată lumea. Prinţul ţinea în mâna-i ridicată un pumnal şi se apropiase la trei paşi de fantasma care se grăbea să nu fie ajunsă. Când masca fu în fundul sălii de catifea, se-ntoarse deodată faţă în faţă cu acel ce o urmărea. Un răcnet sfâşietor se auzi... pumnalul alunecă ca un fulger pe tapetul funebru, pe care apoi se prăbuşi trăsnit prinţul Prospero.
O grămadă de măşti, apucate de îndrăsneala nebunească a desnădejdii, se repeziră în salonul negru. Necunoscutul sta ca o stană de piatră drept şi nemişcat sub umbra ceasornicului de abanos. Năvăliră toţi asupră-i, dar toţi fură sugrumaţi de o groază fără nume când simţiră că sub giulgiul sângerat şi cadaveroasa mască, pe care le prinseseră cu o aşa supremă energie, nu se găsea nici o formă palpabilă.
Atunci cunoscură că le stă în faţă Moartea Roşie... Le sosise pe furiş ca un tâlhar de noapte. Unii după alţii căzură grămezi prin salele de orgie, inundate de o rouă sângerată, unul câte unul se stinse în postura ultimelor cărceie. Şi viaţa ceasornicului de abanos se stinse împreună cu viaţa celui din urmă dintre veselii tovarăşi. Şi besna, şi ruina şi Moartea Roşie puseră asupra totului călcâiu de stăpânire fără de margini.

vezi mai multe texte de: Ion Luca Caragiale