Invenţia - Cornelia Georgescu

Sâmbătă, 2069, iulie 20. Era data la care se împlinea exact un secol de când astronautul american Neil Armstrong pusese pentru prima oară piciorul pe Lună, în iulie 1969, dezvoltând astfel o nouă ramură a ştiinţei, astronautica, iniţiată însă de rusul Iuri Gagarin cu 8 ani în urmă, în anul 1961, odată cu primul zbor spaţial, în Cosmos, la care participase acesta.

Trecuseră, deci, 100 de ani de evoluţie a cunoaşterii spaţiale, iar acea dată semnifica neuitatul eveniment pe care omenirea încă îl mai sărbătorea, sosirea primilor oameni pe Lună.

Dar oare cum arăta astrul nopţii în a doua jumătate a secolului XXI? Era Luna aceeaşi pe care Armstrong a văzut-o atunci pentru prima oară? Nu, fireşte că nu era la fel!

Suprafaţa pe atunci pustie a Lunii era populată de oameni de pe Terra, angajaţi ai marilor companii petroliere şi miniere terestre, ce exploatau resursele solului lunar, pe Lună fiind astfel amenajate câteva baze terestre, în care oamenii puteau vieţui fără probleme, fără a avea nevoie de costume speciale de protecţie, indispensabile însă dacă părăseau acele baze, pentru a se plimba pe suprafaţa accidentată a satelitului natural al Terrei.

Dar chiar şi pe suprafaţa albastră a Terrei se schimbaseră anumite lucruri, totul evoluând rapid şi semnificativ; chiar şi dragostea. Astfel, în timp ce spre sfârşitul secolului XX, tinerii îndrăgostiţi se plimbau pe aleile parcurilor, admirând romantici Luna de pe cer, tinerii secolului XXI se plimbau în navele lor spaţiale, ale lor personale, de pe o planetă pe alta, admirând însă la fel de romantici atmosferele diferite, specifice fiecărei planete în apropierea căreia se aflau.

Iată în acel an, 2069, o pereche de astfel de tineri se aflau în apropierea bazei lunare „Alpha 3”. Trăsăturile li se distingeau cu greu prin căştile costumelor de astronaut pe care le purtau, acoperindu-le chipurile. Ea era şatenă, cu părul lung, uşor ondulat, cu ochii mari, vioi, căprui; el, brunet, cu ochii albaştri.

Oare se aflau dintr-o simplă coincidenţă acolo, exact în locul în care în urmă cu un secol aselenizase modulul lunar „Apollo 11”, din care ieşise Neil Alden Armstrong, secondat de Edwin Aldrin? În acel an, în acel loc se afla baza lunară „Alpha 3” a companiei de exploatări ale resurselor solurilor altor aştrii „International Interplanetary Explorer Society” (IIES).

Cu siguranţă că nu doar dintr-o simplă coincidenţă se aflau acolo cei doi tineri, ci tocmai pentru a comemora evenimentul de la a cărui aniversare se împlineau exact 100 de ani.

Deşi cei doi mai avseseră prilejul de a vizita Luna, amândoi păşeau uşor, cu timiditate, simţind parcă emoţia primului pas pe Lună, pe care cu siguranţă o simţise şi Armstrong în urmă cu un secol. Amândoi se simţeau ca nişte adevăraţi Neil Armstrong, în persoană.

Deodată se opriră din mers, înălţându-şi frunţile spre bolta cerească. Asistau la un moment cu adevărat emoţionant: la orizont răsărea… Pământul! Desigur, mai avuseseră ocazia să vadă Pământul de pe Lună, dar niciodată nu li se păruse atât de frumos, ca în ziua aceea.

– Priveşte, Derek! Terra… Nu-i aşa că-i minunată?

– Ba da, Jo! Păcat de frumuseţea ei, murmură băiatul.

– Ah, Derek… Pricep acum cum trebuie să se fi simţit Armstrong când a văzut pentru prima oară Pământul de pe Lună, el fiind primul care a avut ocazia să admire acest peisaj; el şi Aldrin. Îmi dau seama acum care este farmecul nopţilor cu… Pământ, văzut de pe Lună. Pământul este într-adevăr încântător!

– Mai bine să nu ne mai gândim la asta, Jo! Şi ştii tu de ce, o dojeni blând băiatul.

– De ce, Derek? Pământul nu poartă nici o vină! Nu e răspunzător de răutatea care-i caracterizează pe unii dintre locuitorii săi. Se pare că-n decursul a 2069 de ani de civilizaţie, unii dintre oameni şi-au pierdut omenia. Este trist, dar adevărat.

– Nu vorbi astfel, Jo! De te-ar auzi tatăl tău…

– Tata?! Oare n-a căzut şi el victimă răutăţii umane? El şi invenţia lui teribilă! Şi-n fond, oare cine a pierdut? Nu cei ce cred că au câştigat şi se consideră stăpânii Pământului?

– Te rog, Jo… Să nu dramatizăm!

– Aşa ai impresia? Că dramatizez? Greşeşti! Priveşte, Derek! Uită-te la globul acela albastru! Iată-l cât e de minunat!

Acestea fiind spuse, Jo continuă să fixeze cu ochii ei mari globul acela albăstrui, ce li se înfăţişa într-adevăr într-una din cele mai frumoase faze ale sale. Pământul se vedea clar. Un glob albastru, învăluit de ceaţa fină a norilor, aceasta fiind „întinată” de nuanţele multiple ale atmosferei.

Cei doi tineri priveau fără să-şi mai vorbească şi se gândeau. La ce oare se gândeau? Cu siguranţă, la Neil Armstrong, dar şi la povestea lor, care era direct legată de cea a savantului Noah Brown, tatăl fetei şi implicit, de ultima invenţie a acestuia, în urma căreia nu numai că-şi pierduse viaţa, dar iată, suferea şi fiica lui, care fusese exilată de pe Terra.

Poate şi de aceea privea Jo cu tristeţe spre minunata planetă albastră, ştiind că nu-i era permis să se întoarcă niciodată acolo unde crescuse şi-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii ei. Derek, prietenul ei, i se alăturase, preferând să părăsească şi el pentru totdeauna Terra, deşi el nu fusese exilat. Şi dacă n-ar fi fost afurisita aia de invenţie…

Despre ce era oare vorba?

Ultima invenţie a profesorului Noah Brown era un fel de detector de minciuni, cu mult diferit faţă de cel utilizat la începutul secolului XXI şi la finele celui de-al XX-lea, acesta fiind mult perfecţionat.

Profesorul Brown, savant şi inventator, era un geniu al vremii sale, dar ultima sa invenţie, brevetată în noiembrie 2068, n-avea să-i aducă nimic bun.

În decembrie 2068, profesorul Brown prezenta lumii această bizară invenţie. Prezentarea era televizată, iar la eveniment participau nu doar numeroşi alţi oameni de ştiinţă, colegi sau nu ai savantului, ci şi mulţi demnitari (oameni politici locali, dar şi sosiţi din alte părţi), poliţişti şi alţi reprezentanţi ai ordinii publice, cât şi simplii spectatori, sosiţi din curiozitate, atraşi de ecoul larg al aşteptatului eveniment.

Printre cei prezenţi se număra, evident, şi fiica profesorului, domnişoara Jo Brown, cât şi prietenul acesteia, Derek. Poate tocmai de aceea cei doi îşi aminteau detaliat totul despre acest eveniment, mai ales că Jo avusese atunci ocazia să-l vadă pe tatăl ei pentru ultima oară în viaţă.

Mulţimea aştepta cu nerăbdare să vadă despre ce era vorba. Profesorul le prezentă o cabină ciudată, fără ferestre, doar cu o uşă, în interiorul căreia putea intra un singur om. Apoi profesorul începu să vorbească despre invenţia sa, încercând, pe cât posibil, să se exprime cât mai clar, pe înţelesul tuturor celor prezenţi acolo, evitând terminii ştiinţifici. Vocea sa plăcută era amplificată prin staţie, ca să poată fi auzită şi de cei aflaţi pe rândurile din spate.

Profesorul confirmă, din primele cuvinte, că era vorba despre un fel de detector de minciuni, mult mai perfecţionat decât precedentele. În cabina pe care o vedeau toţi cei prezenţi acolo, într-adevăr putea intra o singură persoană. Odată ce uşa se închidea, din afară nu se mai putea zări ce anume se petrecea în interior, dar profesorul explică, încercând să se facă înţeles, că din momentul în care subiectul se afla în interior, cu uşa închisă, trebuia să se gândească numai la lucruri şi fapte reale, deci, atâta timp cât se afla acolo, în acea cabină, nu trebuia nici măcar să-i treacă prin gând ceva ce nu exprima adevărul. Şi nu era nevoie ca subiectul să spună cu voce tare ceva; fiind închis acolo, în acea cabină, oricum n-ar fi fost auzit de nimeni, cabina fiind izolată fonic. Era, deci, suficient să se gândească doar la ceva anume. Dacă nu se gândea la nimic, cu atât mai bine pentru cel aflat în cabină; acesta nu păţea nimic. Putea ieşi intact, întreg şi nevătămat, după un timp, atât cât se considera necesar să rămână închis în acea cabină.

Pentru ca totuşi să se gândească la ceva anume, subiectului i se puteau pune întrebări din afară, pe care le auzea clar în cabină, sugerându-i-se astfel la ce anume să se gândească. Iar dacă tot ceea ce-i trecea prin minte în tot timpul cât rămânea închis în cabină exprima doar adevărul, respectivul nu păţea absolut nimic; putea ieşi teafăr din cabină.

Dacă totuşi cumva, fie chiar şi doar din întâmplare, subiectului îi trecea prin minte vreun „gând mincinos”, care nu exprima în totalitate adevărul, acest lucru putea constitui o problemă gravă pentru cel în cauză.

Profesorul Brown explică, pe înţelesul tuturor celor aflaţi în sală, ce s-ar întâmpla în acest caz. Ceva foarte neplăcut, deşi cel în cauză n-ar simţi nimic, totul petrecându-se rapid, instantaneu.

Ce anume se petrecea? Subiectul era dematerializat, descompus în particule elementare, ce se împrăştiau apoi rapid în atmosferă, în momentul în care se deschidea uşa cabinei. Altfel spus, pur şi simplu, dispărea! Unde? După cum se exprimase profesorul, oriunde; peste tot sau nicăieri… Iată un motiv în plus pentru ca o persoană să nici nu se gândească măcar la ceva ce nu exprima realitatea…

Pentru o scurtă demonstraţie, profesorul Brown intră el însuşi în cabina respectivă, în interiorul căreia rămase închis preţ de câteva minute, după care ieşi, întreg şi nevătămat, susţinând că reuşise acest lucru doar pentru că, de obicei, nu se gândea niciodată la ceva neadevărat, deci, n-ar fi fost posibil să fi păţit ceva.

După profesor, în cabină intră fiica acestuia, Jo Brown, urmată de prietenul ei, Derek. Pentru că ambii se gândiseră, cât timp stătuseră închişi în cabină, doar la dragostea pe care şi-o împărtăşeau, nici unuia dintre ei nu i se întâmplă nimic; amăndoi ieşiră teferi din cabină, îmbrăţişându-se cu tandreţe în momentul în care se revăzură.

Pentru a verifica eficienţa invenţiei, mai mulţi dintre cei prezenţi propuseră să fie adus un deţinut, care susţinea că ar fi nevinovat şi ar fi fost închis pe nedrept. Sub escorta mai multor poliţişti, deţinutul respectiv fu adus, cu consimţământul profesorului Brown. După ce i se prezentase şi acestuia, pe scurt, despre ce era vorba, respectivul fusese de acord să încerce, asumându-şi toate riscurile.

Ceea ce auzi cât timp se afla închis în cabină, îl determină să se gândească exact la ceea ce-l adusese în spatele gratiilor. Dar când uşa cabinei se deschise, respectivul ieşi din interior; era transpirat, dar întreg. Însemna oare acest lucru că într-adevăr era nevinovat? Cei mai mulţi dintre cei prezenţi nu doreau să accepte acest lucru, preferând să vocifereze, să susţină că invenţia profesorului era un fals, sau nu funcţiona deloc, în nici un caz nu aşa cum spusese acesta.

Obligat de împrejurări, dar şi fiind de acord, deţinutul mai intrase de două ori în cabină, gândindu-se, inevitabil, de fiecare dată, la acelaşi lucru ca şi prima oară, pentru că oricum gândul că fusese închis pe nedrept, nevinovat, îl obseda, îl urmărea chinuitor, îndrumându-l în aceeaşi direcţie, deci, nici dacă ar fi vrut, n-ar fi putut să se gândească la altceva. Şi de fiecare dată, când uşa se deschidea, deţinutul ieşea întreg, nevătămat.

Autorităţile însă refuzau să creadă că ar fi nevinovat şi nu-i semnaseră eliberarea, nici pe cauţiune, nici altfel. Prin urmare, însoţit de poliţişti, fu condus înapoi, în celula sa; era însă mulţumit, fiind convins că, deşi nu fusese eliberat, îşi demonstrase public nevinovăţia, având încredere în invenţia profesorului Brown, fiind, deci, ferm convins că aceasta funcţiona şi deci, dacă ar fi fost vinovat, ar fi suportat consecinţele, fără teamă. Spera să fi reuşit să strecoare îndoiala şi-n sufletele celor prezenţi la demonstraţie şi cel puţin unul dintre aceia să-l fi crezut nevinovat.

Pentru că până-n acel moment nu se petrecuse nici un incident, unul dintre politicienii prezenţi la eveniment se arătase interesat să testeze invenţia. Profesorul îi atrăsese cu seriozitate atenţia asupra pericolului existent, pe care să nu-l ia în derâdere, în bătaie de joc, pentru că acesta era real. Însă demnitarul nu părea intimidat şi nu renunţase deloc la ideea de a testa invenţia profesorului Brown.

Fiindcă nu existau motive întemeiate să-i respingă cererea, profesorul îi permisese în cele din urmă să intre în cabină. Din acel moment, lucrurile începuseră s-o ia razna, să se precipite, deşi nimic nu anunţa ce avea să urmeze.

Ce se întâmplase? La început, cât timp uşa cabinei fusese închisă, nimic, dar când aceasta se deschisese, nu se vedea nimic în interior. Cabina era complet goală, iar toţi cei adunaţi acolo, în acea sală, puteau observa foarte clar acest amănunt. La început, crezând că li se părea doar, se înşelau, cei prezenţi nu re-acţionară în nici un fel, dar pe măsură ce timpul trecea, începeau să devină îngrijoraţi, suspicioşi, gândindu-se totuşi la vorbele savantului. Unde era politicianul? De ce dispăruse acesta?

Iată nişte întrebări la care inventatorul nu avea răspunsuri; nu putea spune decât ceea ce zisese încă de la început; fiindcă se gândise la ceva ce nu exprima în totalitate adevărul, politicianul dispăruse, pur şi simplu, fiind dematerializat, oriunde; peste tot sau nicăieri. Dar răspunsul acesta nu-i mulţumea deloc pe colegii demnitarului, care tot insistau să afle ce păţise respectivul şi unde era.

Degeaba se chinuia profesorul să tot explice că nu era nici o scamatorie la mijloc, nici vreun aranjament făcut dinainte, că demnitarul nu fusese teleportat în altă parte, mai departe sau mai aproape, de unde să poată fi luat mai târziu, invenţia nefiind un teleportor şi că, în nici un caz nu putea fi rematerializat, adică readus la forma iniţială, sau că nu fusese trimis într-o altă dimensiune spaţio-temporală, deci, într-o lume paralelă, din trecut sau viitor, de unde să poată fi cumva readus în lumea aceasta, invenţia nefiind nici vreun sofisticat transportor interdimensional. Colegii politicianului nu doreau să accepte nici afirmaţia conform căreia nu se mai putea face absolut nimic. Şi cum adică? Cum venea asta?

Adică, acel deţinut dinainte gândise tot timpul numai adevărul, ceea ce presupunea că ar fi fost nevinovat, în timp ce colegul lor, politicianul, nu reuşise nici măcar în gând să evite minciunile? Nu era uşor de acceptat o asemenea variantă, drept pentru care se iscase o adevărată furtună, aproape de nestăvilit. Colegii politicianului ameninţau că vor distruge o asemenea invenţie, clasificând-o drept mult prea periculoasă şi inutilă.

Dar oare ce vor spune rudele celui dispărut brusc, când vor afla vestea? În mod normal, probabil că nimic bun, mai ales că respectivul nici măcar nu putea fi considerat decedat, neexistând rămăşiţele pământeşti, care să confirme această stare şi care să poată fi îngropate creştineşte, respectând datinile şi obiceiurile din străbuni.

Ce rămânea de făcut? Care era soluţia? Profesorul nu găsea nici o modalitate de a rezolva situaţia şi a stinge conflictul iscat. Şi chiar se simţea vinovat, răspunzător de ceea ce se petrecuse, deşi-l avertizase cu seriozitate, de mai multe ori, pe cel în cauză de implicaţiile gestului la care nu părea dispus să renunţe şi pe care chiar îl făcuse în cele din urmă, după cum se putea vedea, într-un mod fatal pentru el.

Profesorul Brown se simţea vinovat, pentru că nu protestase mai vehement, respingând categoric solicitarea politicianului; poate ar fi reuşit astfel să-l determine pe acesta să se răzgândească, însă acum deja era prea târziu.Totuşi, după părerea fiicei sale, tatăl ei nu era deloc vinovat, doar repetase de câteva ori ce s-ar putea întâmpla, deci, domnul respectiv era conştient de riscul la care se expusese de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

Astfel se încheiase controversatul eveniment, într-un mod neplăcut, cu o mare ceartă, deşi iniţial totul părea în ordine şi decursese normal. Abătut, profesorul Brown pornise mâhnit către casă, singur, în maşina personală. La insistenţele sale, fiica lui nu-l însoţise, ea rămânând cu Derek.

Însă profesorul nu ajunsese în seara aceea acasă; cumva, pe drum, îşi pierduse viaţa, într-un accident bizar, pe care Jo încă îl punea pe seama nemulţumiţilor prezenţi atunci în acea sală, în care se desfăşurase şedinţa.

Cum însă nu deţinea dovezi care să-i susţină afirmaţiile, acestea nu erau considerate valabile, concluzia fiind clară: savantul Noah Brown decedase într-un accident cauzat de neatenţie la volan… Putea Jo schimba ceva? Nu! N-avea nici o putere!

Iar lucrurile nu se opriseră aici. Ultima invenţie a tatălui ei, fiind considerată mult prea periculoasă, chiar fusese distrusă, laolaltă cu toate dovezile existenţei acesteia, pentru a nu putea fi reconstituită altădată.

Iar Jo Brown, pentru că susţinea cu îndârjire în continuare nevinovăţia tatălui ei, fusese exilată definitiv de pe Terra, începând cu 01.01.2069, de la acea dată având voie să meargă în orice alt loc dorea ea, însă numai pe suprafaţa planetei albastre, nu! Aici îi era interzis cu desăvârşire să mai pună vreodată piciorul, iar această decizie era irevocabilă, rămânând valabilă pentru tot restul vieţii ei.

De aceea, sâmbătă, 20 iulie 2069, doi tineri îndrăgostiţi, îmbrăcaţi corespunzător, în costume de astronauţi speciale, stăteau îmbrăţişaţi, într-o apropiere abia perceptibilă, adică, doar atât cât le permiteau costumele pe care le purtau, pe suprafaţa încă denivelată a satelitului natural al Terrei, Luna, în apropierea locului unde aselenizase modulul lunar „Apollo 11”, în urmă cu un secol, unde în acel moment se afla baza lunară „Alpha 3”, privind cu jind spre superbul glob albăstrui ce se înălţa pe cerul negricios al nopţii lunare, planeta Terra, încă gândindu-se la controversata invenţie a profesorului Noah Brown, care, iată, le schimbase definitiv, în mod drastic, viaţa…