În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

2 aprilie 1923

Despre mine
Mă numesc Spirac Aurelian, dar cunoscuţii îmi spun Leamu. În pruncie, maica, mama tatălui meu, îmi spunea Lianu. Am venit pe lumea asta într-o duminică geroasă de iarnă, pe 24 decembrie 1814, la Binş, unde tata era învăţător. Mama s-a prăpădit la naşterea mea. Până la doi ani, am locuit în oraş. Tata şi-a luat o femeie mai tânără decât el cu zece ani. Ea avea 16 ani, el, 26. Mie mi-a fost măştihoaie, adică mamă vitregă. O măştihoaie rea, neiertătoare şi veninoasă. N-am avut cum o îndrăgi. Când am mai crescut, maica îmi povestea despre ea, despre felul în care mă îngrijea sau, mai bine zis, cum nu mă îngrijea. Plângeam mult, povestea maica, plângeam, poate, după cea care mă adusese pe lume, care se bucurase la facerea mea şi care nu apucase să mă vadă. Când am împlinit trei ani, tata s-a hotărât să se mute la ţară, în satul în care părinţii lui aveau acareturi şi pământuri. Erau oameni bogaţi şi gospodari. Tata s-a hotărât să se despartă de măştihoaia mea. Cu noi s-a mutat acolo, în sat, şi a treia soaţă a tatei, o femeie cuminte şi plăcută la înfăţişare şi la suflet care mi-a devenit mamă, o mamă care mi-a fost nespus de dragă până în ultima clipă a vieţuirii ei pe pământ. Mama Floarea mi-a spus prima poveste şi mi-a cântat primul cântec de leagăn, mi-a deschis ochii spre lumea binecuvântată a plantelor şi vieţuitoarelor şi m-a învăţat să râd din tot sufletul, cu ochii larg deschişi. M-a lăsat să mă joc după voia mea, să bat câmpurile şi să visez printre vii. Când râdea, i se încreţea pielea în jurul ochilor, râdea cu toată fiinţa ei, cu o bucurie de a trăi fără margini.
Nu-mi aduc aminte , nici n-aş avea cum, aveam doar trei ani când mă furişam pe uliţă printr-o uşiţă făcută în partea de jos a căputului pentru păsările din ogradă. Ieşeam şi eu pe acolo şi treceam de cealaltă parte a uliţei, lângă casa moşului Dolea, tatăl mamei mele, unde era un tău, o baltă verde, cu un strat gros de mătasea broaştei şi cu broaşte săltăreţe, cum le ziceam eu. Acolo mă găsea mama Floarea, aruncând cu pietricele de pe margine şi ţipând ascuţit, de fiecare dată când o broască sărea ca atinsă de streche. N-am căzut niciodată în baltă, în ciuda vârstei mele fragede. Aveam, încă de pe atunci, un instinct de supravieţuire care, de-a lungul anilor, a căpătat consistenţă.
Nu-mi aduc aminte cum, pe la vreo doi ani şi jumătate, maica lua un bliduţ de lut, îl umplea cu lapte cald şi cu bucăţi mici de turtă, cărora eu le ziceam «iţâmi». Mă aşeza, apoi, pe un scăunaş cu trei picioare, afară, în ograda cea mare, sub un frăgar, şi mă lăsa să mă hrănesc singur, aşa cum puteam. Şi, de fiecare dată, apăreau în decor prietenele mele, găinile, cu tot alaiul lor de pui, însoţiţi de cocoşii cei falnici. Lăsam blidul jos şi păsăretul pornea la atac. Ciuguleau de zor turtele muiate. Nu mâncaţi iţâmii, mâncaţi şi apte, apte!, strigam eu cu glas piţigăiat. Căci, pe vremea aceea, vorbeam cu toate făpturile pământului şi ale văzduhului, fie că erau nişte amărâte de găini, un păianjen, greieri, porumbei, fluturi ori mămăruţe. Eram prietenul tuturor.
Nu-mi aduc aminte nici de zilele acelea de joi când, să tot fi avut vreo patru-cinci ani, ieşeam pe uliţă să pândesc întoarcerea de la târg a mamei Floarea. Trecea câte o muiere. Văzutu-o-ai pe mămuţa?, o întrebam eu, cu ochii mei albaştri care o înduioşau. Ioi, n-am văzut-o, da’ lasă că o să vie, numa’ să vezi. No, să te ducă cela cu coarne, strigam eu, transformându-mă, din îngeraş, într-un demon care arunca de zor cu pietre. Muierea scuipa în sân şi se închina. Venea alta, aceeaşi întrebare, aceiaşi ochi duioşi. No, cum să nu, mantea o văzui pe muncel, aduce turtă dulce, no, că trabă să ajungă mintenaş. No, atunci să te ducă acela… Răspunsul era, inevitabil, acelaşi, la fel de tare ţipam şi la fel de bine aruncam cu pietricele. De pe urma obiceiului ăsta, am păţit un lucru rău şi unul bun. Rău a fost că buna mea Anica, sătulă de văietatul vecinelor opărite cu sudălmi, m-a ars pe limbă, ca să nu mai sudui în veci. Întâmplarea aceasta mi-a marcat copilăria, căci frica de foc m-a urmărit până am ajuns flăcău. Bun, pentru că pietrele pe care le tot aruncam au ajuns să-mi fie prietene, vorbeam cu ele, le născoceam poveşti. Cu timpul, am prins gust să le pictez, atât cât mă puteam eu pricepe. Pe unele le spărgeam şi mă minunam de frumuseţea pe care o ascundeau înăuntrul lor. Sub veşmântul acela sur fără luciu, se ascundeau străluciri şi culori nebănuite. Pietrele mi-au rămas prietene, apoi, cu trecerea vremii, stâncile, apoi, munţii. Şi caii. Suiam cu caii pe cărări de munte şi mă îmbătam de bucuria traiului simplu.
Undeva, într-un colţ ascuns al minţii mele, a rămas aducerea aminte a unor zile de vară petrecute în compania lui moşu’, tatăl tatălui meu, pe nume Marcu, un om puţin la trup, dar cu un suflet uriaş. Avea ochii albaştri, mult mai albaştri decât ai mei şi o mustaţă albă ca laptele. Avea un clop mai ponosit pe care îl purta mereu prin ocol, pe la câmp ori la vie. Clopul cel nou îl purta numai în zilele de sărbătoare şi joia, când mergea la târg, la Binş. Clopul cel ponosit mă fermeca. Îl furam, ori de câte ori moşu se aşeza la masă, şi-l punea cu grijă pe laviţă, lângă el. Îl aruncam întotdeauna sub pat şi aşteptam momentul acela devenit ritual când moşu’ începea să-şi caute clopul. De ce ne stăruie în minte, peste ani, acele frânturi de imagini din vremile de mult trecute? Nu-mi amintesc tot ce-am făcut ieri, dar îmi aduc bine aminte, după ce am mai crescut, de vorbele lui moşu’ care-mi povestea întâmplări vechi, stranii, cumplite, uneori, ca aceea petrecută în cătănie, când unui ortac adormit afară îi intrase în gură un şarpe. L-or atârnat cu capu-n jos şi or pus sub el o căldare cu lapte fiert tare, să scoată şarpele din el, da’ omu o murit de spaimă şi de scârbă, săracu’, ofta moşu’, de fiecare dată. Căci întâmplările, aducerile aminte se repetau şi ele, în cadrul acela văratic ori la lumina opaiţului, în noaptea adâncă.