În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

Despre Vlad Cosmeanu, nu sunt sigur pe deplin, dar vreau să cred că am aflat câte ceva. Cu ajutorul Alexinei, desigur. Altfel, nici nu s-ar fi putut. La Spitalul Brâncovenesc, funcţionase până în 1920, medicul chirurg Ernest Teodoriu. Soţia sa, Xenia Teodoriu, fusese una dintre frumuseţile Bucureştiului. Foarte curtată, inteligentă şi rafinată, trăise discret în umbra falnică a doctorului, căruia îi dăruise trei copii. Doi dintre ei muriseră în primii ani de viaţă. Unicul fiu, Vlad Alexandru, urmase şi el cursurile facultăţii de medicină şi profesase, o vreme, alături de tatăl său. Plecase, apoi, înainte de război, cu o bursă la Paris şi se pierduse în vâltoarea străinătăţii. Cumva, datele se potriveau. Despre anii petrecuţi la Paris, n-aveam de unde să aflu. În urma scurtei sale şederi în sătucul acela crişan, rămăseseră câteva pagini de o sensibilitate rar întâlnită. Încercam să mi-l închipui pe bărbatul acela care, deşi necunoscut, îmi devenise atât de familiar. Poate, cândva, după război, aveam să-l caut. Aveam să ne cunoaştem în carne şi oase, dincolo de cuvinte şi să ne minunăm de spectacolul vieţii, de mâna măiastră a sorţii care mijlocise întâlniri surprinzătoare, aşa cum numai în romane îţi este dat să întâlneşti. (Na, c-am glăsuit întocmai ca el !)
Aveam să-l caut, negreşit.










primăvara anului 1940

« Vrei să fii soţia mea?», am întrebat-o, pe nepusă masă, într-o seară. Adică acum nouă zile. Ieşiserăm la o plimbare în Parcul Herăstrău. Alexina evită culorile pale, şterse. Îi plac culorile tari, pline de viaţă, roşu, bordo, turcoaz, verdele bradului, cărămiziul. În seara aceea, însă, a ales să poarte un roz prăfuit, o rochie simplă, clasică şi o pălărioară de un negru mat, cu o bordură în aceeaşi nuanţă de roz. Pantofi negri, asortaţi cu pălăria şi o geantă mică, roz cu aplicaţie din argint. Îmi amintesc bine ţinuta. M-au fascinat eleganţa, rafinamentul, bunul ei gust.
Mi-a zâmbit, fâstâcită de privirile mele în care înotau admiraţia şi surpriza deopotrivă. A rămas locului, stingheră. Şi-a potrivit o şuviţă rebelă şi a lăsat privirea să-i alunece pe rochie. « E frumoasă, am şoptit. Rochia. De ea zic. Şi dumneata, de asemenea.» Ne vorbim cu dumneata. Aşa am început din acea primă seară de pomină când ni s-au încrucişat drumurile. Continuăm tot aşa, cu un dumneata tandru, cald, intim.
Este ora opt. Luna mai. 20. E o primăvară frumoasă. În aer, miros de floare. Parcul este un mic paradis. Lume puţină. La un patefon, undeva, aproape, se aude, prin ferestrele mari, larg deschise, vocea inconfundabilă a lui Cristian Vasile. Preferatul meu. « Stinge lampa,/ Şi-n odaia ta, / Luna doar în argint te-o scălda…» Ne-am zâmbit. Cântecul este de o duioşie fără seamăn. Glasul, uşor rârâit, dar atât de plăcut şi familiar. Demodat, poate, pentru vremile de acum. Deşi a apărut acum doi ani, are un iz nostalgic. Este cântat, parcă, tocmai pentru noi. Pentru noi e şi decorul acesta fermecător. Primăvara trezeşte simţuri şi amintiri. Războiul este o nălucă nătângă, hălăduind pe undeva, departe.
« Lexi, aş vrea…», i-am şoptit. « Da, mi-a răspuns, râzând. Da, vreau. Să mă mărit. Nu asta voiai să-mi ceri ?» «Şi eu care voiam să fiu romantic…» «Mai romantic decât cadrul acesta ? Mai romantic decât eşti, dumneata, cu ochii umezi, pierduţi în ai mei, cu mâinile care-ţi tremură şi cu glasul gâtuit ? Mai romantic decât mine în rochia asta ? Am ales-o tocmai pentru…» « Ştiai ?» « Poate e de vină primăvara, poate chipul tău e prea expresiv. Dar, da. Am ghicit. Şi, da, mai romantic de atâta nu ai cum să fii, dragul meu. Ce minunat ar fi să fim fotografiaţi tocmai în clipa aceasta ! Să rămână aşa, pentru nepoţi şi strănepoţi. O amintire.»
O fotografie veche. Sepia. Cu un el şi o ea, îmbrăcaţi după moda anilor ’40. El, într-un costum gri petrol, ea, într-o rochie de mătase roz prăfuit, cu o pălărioară cochetă şi-un zâmbet aşişderea. Cu soarele în asfinţit reflectat în ochii lor. Îşi zâmbesc. Se sărută cuminte. Îşi spun câte-n lună şi în stele. Războiul, ca o nălucă nătângă, hălăduieşte pe alte tărâmuri. Departe de fericirea lor.














toamna anului 1940

E o zi de septembrie senină, aşa cum ar trebui să ne fie şi sufletele. Însă sufletele românilor sunt pline de întuneric şi de revoltă. O revoltă care urcă mocnit din adâncuri şi care va izbucni cât de curând. Vecinilor cei buni de la hotarele noastre de vest li s-a făcut poftă de câteva palme de pământ românesc. Nu, nu românesc, ci dac, adică pământ românesc strămoşesc, pe care hoardele imperiale austro-ungare au avut grijă să implanteze cu nemiluita populaţie maghiară, să se ştie, să se afle pe la curţi mari europene că sunt trăitori acolo de la Adam şi Eva încoace. Eram la Bucureşti pe 31 august, când străzile vuiau de strigătele vânzătorilor de ziare. «Hai la Universu’ ! Ia Universu’ ! Hotărârile Dictatului de la Viena ! Cedarea Transilvaniei !» / «Ia «România nouă», neamule ! Dictatul de la Viena ! Italia şi Germania ne-au vândut Ungariei !» Aşa am aflat că delegaţia română nu avusese niciun cuvânt de spus în privinţa pretenţiilor teritoriale ale maghiarilor. Zarurile fuseseră de mult aruncate, jocul se terminase. Un joc crud purtat de oameni fără suflet. În numele cui ? Sub pavăză religioasă ? Ce-avea de-a face sfinţenia cu toată tărăşenia asta ? În numele cărui dumnezeu se petreceau aceste fapte ? Iar ceea ce urmează să se întâmple, înclin să cred, aşa cum bine îi ştiu pe maghiari, că va fi la fel ca în primele luni ale anului 1919. O baie de sânge.
Săptămâna trecută a fost numit în fruntea guvernului generalul Antonescu. Citeam, zilele trecute, în ziarul Universul, că a fost chemat să-i aducă neamului acesta amărât de o guvernare despotică, tiranică şi nesăbuit, linişte şi mângâiere. La Cafeneaua Macca, unde m-am întâlnit cu un fost coleg de facultate, lumea discută aprins. Părerile sunt, ca de obicei, împărţite. Unii văd în el un adevărat salvator al neamului, gata să se sacrifice pentru patria sa, să-i redea vechile hotare şi demnitatea, intervenind pe la marile curţi europene. Alţii, însă, printre care câţiva ziarişti înfocaţi, dar şi rivali politici, nu se sfiesc să afirme că noul guvern nu va aduce nimic bun. România înoată în ape tulburi. E ca un peştişor înconjurat de rechini.
La Sibiu, e, deocamdată, linişte. Sau, cel puţin, aşa era acum o săptămână. Aud că, de curând, s-ar fi luat hotărârea ca Universitatea « Regele Ferdinand I » să fie mutată, de la Cluj, la Sibiu, pe locul unde se află liceul de fete unde am predat acum câţiva ani. În alte împrejurări, vestea ar fi fost o bucurie, acum, însă, nu pot decât să plec ochii şi să plâng soarta acelora dintre noi loviţi atât de cumplit de cizmă străină.









I-auzi, Domne, vorbă mare ! I-auzi ce spune Hitler. Cică istoria n-o să se oprească la momentul 1940. Ce vizionar ! E ca şi cum ai spune unui copil «Auzi, măi, puştiule ? Ce dacă au murit mă-ta şi taică-tu ? Lasă, mă, că mâine o să fie mai bine. O să se întoarcă din morţi şi o să fie totul ca înainte. Ce ? Ți-au bombardat casa ? Hai, fii serios, nu mai exagera şi tu chiar aşa ! Las’că se face alta. Bine că nu te-au luat. Încă. Cu trenurile de marfă nu te joci, să ştii. Şi nici cu lagărele, ascultă ce-ţi spune tata Adolf. Lasă, mă, că nu-i totul bătut în cuie. Uite-aşa pocnesc din degete şi totul se face cum era înainte.» Cam aşa şi cu marele, însemnatul dictat de la Viena. Cică soluţia ideală n-a fost găsită încă. Că totul ar putea fi revizuit, adică. Serios ? Şi cam ce-ar trebui să mai facem, noi, românii, pentru asta ? Cui să-i zicem sărut-mâna, boierule, să trăieşti ? Ai ?










toamna anului 1941

E fierbere mare în ţară şi-n lume deopotrivă. Duduie pământul ca un cazan enorm aşezat pe un jăratic nepotolit. Răbufnesc, de pretutindeni, acuzaţii şi vorbe grele, naţiunile s-au prins într-o horă drăcească de distrugere şi umilire. Simţi că parcă ai asista la o joacă de ţânci idioţi, unii mai înverşunaţi decât alţii în a distruge şi a se distruge. Umblă zvon, pe la colţurile Europei, că, în Casele de nebuni nemţeşti, un omuleţ cu o mustăcioară ridicolă s-ar fi pus pe mâncat evrei (şi alte naţii care nu cadrează cu patul său procustian). Nu chiar la propriu, deşi, judecând după fumurile groase care nu contenesc să iasă, după cum se şopteşte, din locurile unde sunt adunaţi ca vitele evrei, ţigani şi alţi nedoriţi ai zvasticii, ai putea bănui că te afli pe domeniul căpcăunului uriaş din povestea vrejului de fasole. La ora mesei.
M-am întors la Sibiu. E sfârşit de octombrie şi cerul, altădată înnorat, aşa cum îi stă bine unui cer de toamnă, pare o uriaşă rană deschisă. Europa s-a îmbrăcat într-o rochie sângerie şi saltă, saltă în dans diavolesc, pe un butoi de pulbere.
Iată că au început să curgă ştirile despre bunele maniere ale vecinilor noştri de pe teritoriul transilvan ocupat. Interzicerea limbii române. Păi, era de aşteptat, nu ? Masacre. Batjocoriri. Mii de români terorizaţi, ucişi în cele mai crude feluri, alungaţi de pe proprietăţile lor. După moda nazistă. Păi nu trebuie să ne punem bine cu nenea Hitler ? Să ne dea şi nouă, maghiarilor, un os de ros, rusesc, se-nţelege ? Satu Mare, Nuşfalău, Treznea, Marca, Breţcu, Cerişea, Ip, Moisei, Tărian, Ciumărna, Mihai Bravu, Mureşenii de Câmpie şi atâtea alte localităţi scăldate în sânge. Bătrâni, femei însărcinate cărora le-au fost străpunse burţile, le-au fost scoşi şi omorâţi copiii, mame cu copii în braţe, tineri, oameni surprinşi la câmp, trudind, vânaţi ca animalele, ucişi cu bestialitate, trupuri batjocorite, case devastate, incendiate, bătăi crunte, schingiuiri inimaginabile, copii sfârtecaţi cu baionetele în leagăn, oameni îngropaţi de vii. Mai este nevoie de cuvinte ?










Acum o săptămână am primit ordinul de mobilizare. Plec la război. În Regimentul 90 infanterie de la Sibiu. N-aş putea spune că nu m-aşteptam. Ba chiar mă mir că s-au gândit aşa de târziu la mine. Dar cine sunt eu, să dispun după bunul plac de ordinea lucrurilor ? Oricum, din câte am văzut, auzit şi trăit până acum, îmi apare tot mai clară impresia că, în privinţa sorţii fiecăruia dintre noi, deasupra dumnezeirii stau zeii pământeni, acei câţiva aleşi ai fiecărei epoci istorice care împart teritorii şi despart fiinţe, remodelează destine şi hotare. Cu ce e mai breaz decât mine un Hitler, un Mussolini sau un Stalin ? Cu faptul că latră în faţa naţiunilor lor, dominându-le, aservindu-le, ameţindu-le cu promisiuni deşarte, trezind în ele orgolii şi dorinţe atavice ? Şi-apoi, toţi ceilalţi. Toate ţările şi ţărişoarele care, trezite parcă dintr-un somn adânc, se grăbesc să prindă un ciolan aruncat cu dispreţ pe sub masa la care se lăfăie mai-marii lumii. Na, mă, şi ţie, coniţă Românie, o ciosvârtă acolo. Dar fii şi tu fată bună, bagă nişte românaşi de-ai tăi în linia întâi, că e nevoie de cât mai multă carne de tun. Păi degeaba ne spetim să fabricăm atâta amar de armament ? Hai, hai, că nu strică niscaiva experimente. Aşa mergem înainte, spre un viitor mai strălucit. Cu sacrificii, soro. Mai scăpăm şi noi de balast. Şi-apoi, ştii şi tu, că, aşa mică şi neînsemnată cum eşti, te-ai mai putea micşora. Aşa că, hai, intră în horă şi joacă după cum îţi cântăm noi.
E o duminică friguroasă de noiembrie. În decembrie, după Crăciun, pe 28, voi fi deja plecat. Noul an mă va găsi, poate, în tranşee, ori pe năsălie. Servind pe la porţi străine. Sacrificându-mă pentru gloria unor nenorociţi. Cum e când primeşti vestea cea mare ? Uite, întrebarea asta nu mi-am pus-o în toţi anii din urmă, deşi era normal să mă gândesc că, într-o zi… Dar poate că, undeva în adâncimea sufletului, mi s-a născocit un scut, un zid de apărare, o plasă de prins gânduri rele. Să spun sus şi tare că nu mi-e teamă? Că merg cu bucurie spre moarte? Să-mi spun că, poate, voi supravieţui? Voi trece şi peste asta, întreg şi nevătămat, aşa cum au avut norocul să treacă unii în primul război? Să mă ascund? Să fug? Unde? Unde să te ascunzi?
Alexina a plâns. Îi văd obrajii supţi, ochii roşii şi zâmbetul timid. Îi simt teama. O simt acolo, închisă în sine, zvârcolindu-se de gânduri şi de întrebări la care nici nu aşteaptă răspuns. Despre război, nu vorbim niciunul. E ca şi cum am fi semnat un acord. Ne zâmbim doar, schimbăm replici banale, ne arătăm interesaţi de vreme, «a nins mult astăzi/ dar nu-i nimic, aşa-i frumos / ar fi bine să fie zăpadă şi de Crăciun/ ce facem, ieşim să colindăm?/ de ce nu?/ Bucureştiul e aşa de frumos de Crăciun!/mergem?/ cum să nu, mergem la Bucureşti, aici, la Sibiu, totul e mai cuminte, se colindă mai viu, mai cald pe la sate/ dar va veni şi vremea aceea când vom sta la Sibiu de sărbători/ o, da, desigur, poate la anul, cu cel mic/ poate, cine ştie…» Cel mic este, deocamdată, în burta mamei. Se dezvoltă liniştit, în apele sale, ferit de relele lumii. Se va naşte, însă, prea curând. Lumea în care va intra se zvârcoleşte în braţele netrebnice ale războiului. Va trăi, copilul meu încă nenăscut ? Va avea un viitor ? Lumea asta mare va avea un viitor ? Ori, poate, în focul luptelor, pământul întreg va arde ca un mototol de hârtie şi timpul se va opri, va deveni o linie dreaptă. Atât. Punct.