În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

Soarta mea poartă, desigur, un nume. Se cheamă Alexina Sfinţescul. Şi, da, e cam neverosimil, aşa cum îmi pot închipui că veţi gândi toţi aceia cărora teribil vă place să cârcotiţi şi să găsiţi nod în papură în oricare împrejurare, da, aşa ar părea, pe drept cuvânt ( dacă n-ar fi adevărat) : o balivernă de-a mea, un artificiu de moment, o găselniţă menită să uluiască minţile cele mai răzleţe.
Mirarea voastră, a celor care, poate, într-o zi, veţi citi aceste însemnări, a fost şi a ei atunci când, rostindu-şi numele, am făcut ochii mari şi am prins a mă bâlbâi, şi infinit de mare a mea, căci realitatea cruntă a vremilor pe care ne e dat să le trăim nu pare a îngădui nicio abatere, nicio alunecare spre fabulos. Or, întâlnirea aceasta pe care, într-un fel, am orchestrat-o eu, mi-a apărut, brusc, ca un fel de lunecare spre tărâm de poveste, acolo unde totul capătă altă dimensiune şi altă pricepere, unde se urzesc legături neînchipuite în lumea noastră, muritoare, unde eroii mor şi învie, se nasc şi cresc uluitor de repede şi luptă cu vietăţi nebănuite, ies învingători şi trăiesc veşnic.
Dar Alexina e departe de a fi, măcar pentru o clipă, o eroină din poveşti. Nu-i lipseşte farmecul, nici frumuseţea, nici buna creştere. Doar că este prea atinsă de pecetea acestor vremi, trăieşte intens realitatea, e o persoană cât se poate de cerebrală şi exclude orice intruziune în fantastic. Nu-i plac ocheadele, dulcegăriile, ifosele şi fandoselile de cucoană răzgâiată. E prototipul femeii acestui secol nou, deja scăldat în sânge, o femeie puternică şi realistă, capabilă oricând să spună lucrurilor pe nume, să rivalizeze cu partea masculină, ba chiar s-o întreacă, în unele privinţe. Oftatul de prinţesă, cu fâlfâit de gene şi de plete, ea nu le ştie şi nici n-ar vrea să le practice. Cu toate acestea, dincolo de înverşunarea cu care-şi susţine orice vorbă, răzbat un rafinament cum rar mi-a fost dat să văd, o cochetărie calculată, inteligentă şi o sinceritate care m-a dezarmat din prima clipă. Dacă mai adaug, peste toate acestea, teribilul simţ al umorului şi pofta de a râde nestăvilită, aş putea oferi cititorului un tablou destul de veridic al Alexinei Sfinţescul.
- Ştii, litera asta de la sfârşitul numelui meu de familie nu-i deloc comună, mi-a spus ea, într-o zi. Căci toate celelalte nume de acest fel se sfârşesc în u. Asta am constatat-o destul de devreme, pe la vreo zece ani. Mi s-a părut ciudat şi-am vrut să aflu din ce raţiuni s-a format aşa. Bunicul, pe atunci mai trăia, a ridicat din umeri, nedumerit mai mult de întrebarea mea. «O fi năzărirea vreunui strămoş îndepărtat care s-a vrut a fi mai cu moţ decât ceilalţi.»
- Interesantă articularea, am şoptit eu, mai interesat de fineţea chipului care mă privea cu ochi de un albastru-violet.
Alexina fascinează.












- S-a întâmplat într-o vară, pe la începutul lui iunie. Pe 8. Aveam paisprezece ani şi tata hotărâse să ne petrecem toate trei vacanţa la bunici.
- La familia Sfinţescul?
- Da. Bunicul avea o proprietate la Cernea, unde se stabiliseră în ultimii ani, doar vara. În restul anului, stăteau la Bucureşti sau în străinătate. Eu eram în livadă, citeam sub vişinul meu, un pom împărătesc cu crengi prelungi. Întâi, am auzit ţipătul sfâşietor al bunicii, apoi vocea gravă a bunicului, draga, draga mea, pe urmă un plâns subţire, de copil, suspine şi cuvinte de neînţeles. O clipă n-am simţit că s-ar fi întâmplat ceva. N-am avut niciodată premoniţii, presimţiri, nici nu cred că mi-aş fi dorit. Poate e mai bine ca lucrurile să se depene aşa cum vin, firesc, cauză-efect, fără alte complicaţii. Spre mine a venit sora cea mare, Elina, lividă la faţă. Purta ochelari, pe atunci, mai poartă şi astăzi, dar lacrimile se încăpăţânau să curgă pe sub ei. Nimic nu le putea opri. Şi mi-a spus brusc, aşa cum s-a obişnuit a spune lucrurilor, fără menajamente. Mama şi tata muriseră în cursul acelei nopţi într-un accident de maşină, undeva pe lângă oraşul Menton. Tata conducea pe atunci un Heine - Velox, cumpărat prin ’24, îmi amintesc şi acum cât de mult îşi dorise maşina aceea. Era un pasionat de maşini, de tehnologie, de ştiinţă. Cât de mare să fi fost viteza în anii aceia ? Dar el adormise la volan, obosit, probabil, de petrecerile care se ţineau lanţ pe Riviera Franceză. Ți-ai pus, vreodată, cârpe în urechi ? Omul stă înaintea ta, articulează, se schimonoseşte, nu înţelegi ce vrea, îşi agită braţele, se maimuţăreşte în faţa ta ca un saltimbanc pe o sârmă sau ca o marionetă trasă de sfori. Dumnezeu îi trăgea de sforile durerii pe bunicii mei, pe surorile mele, pe ţăranii truditori pe lângă conac. Poate că, la început, am zâmbit, uimită de spectacolul acela de circ ambulant care mi se desfăşura înaintea ochilor. Pe urmă, nu ştiu cum, cuvintele au răzbătut până la mine, am prins frânturi, le-am prins ca pe nişte păsări cu aripi rănite.
Aşadar, povestea celor doi tineri pe care Vlad Cosmeanu şi-i închipuise în felul său, sensibil şi plin de romantism, se sfârşise tragic. Lăsaseră în urmă o avere impresionantă şi trei fiice : Elina, Amalia si Alexina.
Alexina are o voce pe care nu ştiu cum aş putea s-o definesc, o tonalitate aparte. Nu vorbeşte nici subţire, piţigăiat, strident, dar nici cu note grave, de bariton. E o voce unduitoare, întrucâtva soyeuse, cum ar spune francezii, molcomă, cuminte, cu un profund filon ardelenesc. E o voce în ape, aşa cum ai privi o tapiserie din mai multe unghiuri. Peisajul se metamorfozează, treptat, căpătând noi valenţe, o altă lumină, se revarsă în ochii privitorului, culorile se animă sau, dimpotrivă, devin sumbre. Vocea Alexinei se preschimbă, după împrejurări. E diafană, din ce în ce mai mătăsoasă, dacă îi iese înainte cineva drag, ochii i se alătură printr-o privire caldă, de un vioriu vesel, primăvăratic. Cu inflexiuni metalice, uşor acide, atunci când e prinsă într-un impas nefavorabil, când interlocutorul este demn de dispreţ. Dar, chiar şi aşa, tenta de politeţe cu rădăcini adânci în educaţia spartană pe care a primit-o nu se şterge în nicio împrejurare.
Acum, în clipa când îi evocă pe cei dragi plecaţi prea devreme la cer, Alexina are o voce albă.








Alexina nu şi-a cunoscut bunicii din partea mamei. E firesc. Leamu a murit pe la jumătatea anului 1900, iar soţia sa, probabil, tot în acel an sau mai târziu, nu am de unde să mai aflu. Pe la nouă ani, când şi-a întrebat părinţii de ce alţi copii au patru bunici, mama i-a răspuns că doi dintre ai săi «au urcat la cer». Asta a fost tot. Niciun nume, nicio istorisire, niciun cuvânt despre cum au fost, unde şi cum au trăit. Abia mai târziu, în anii de pension, s-a interesat de familia sa din Ardeal. Aşa a aflat de sora mai mică a mamei, Sabina, cea care s-a prăpădit la Paris. Dar nu, nu s-a sinucis, aşa cum, cu imaginaţia sa debordantă, îşi închipuise acel Vlad Cosmeanu despre care i-am povestit. Din câte i se spusese, mătuşa Sabina fusese ucisă în împrejurări neelucidate. Nimeni nu se sinchisise, probabil, să rezolve cazul unei străine. Da, aflase, desigur, şi despre fratele mamei, venise într-o vară la Bucureşti. Alexina nu şi-l mai aminteşte, avea vreo cinci ani pe atunci. Nu, n-a fost însurat şi nu ştie nimic despre vreun copil. Nu ştie dacă mai trăieşte, nu l-a revăzut. Cât despre cealaltă mătuşă, Marina, nu ştie decât că locuia într-un orăşel de munte, era căsătorită, avea copii. Mama i-a vorbit despre ea. A fost sora pe care a iubit-o cel mai mult, o fiinţă simplă, cu un bun simţ ales, teribil de amuzantă, isteaţă, dar măritată prea devreme, fără să continue şcoala. Avea, aşadar, în Crişana, veri despre care nu ştia nimic. Nu, nu fusese niciodată acolo. I-ar fi plăcut, dar tot amânase, iar acum, în vremurile astea… Poate mai târziu, peste câţiva ani…Despre o familie Cosmeanu, nu auzise. Dar Bucureştiul era mare. Despre un chirurg renumit al Bucureştiului de început de secol ? Au fost destui. Severeanu, Assaky, Romniceanu şi atâţia alţii. Dacă vreunul dintre ei va fi avut un fiu medic ? Dar cine să mai ştie ? Ar trebui să se intereseze.
Un cititor mai nărăvaş, cu sămânţă de îndoială şi stofă de detectiv se va întreba, negreşit, în ce fel a reacţionat Alexina când a aflat de ce venisem la Bucureşti. Întâi a zâmbit, îndoielnică şi ea, ca cititorul, apoi mi-a pus un deget pe buze şi mi-a şoptit la ureche «Adorabil. Dar eu nu cred în poveşti.» « Leamu, i-am spus, Aurelian Spirac, Spirache, dacă vrei, Safira Spirache…» « E mama mea.», a şoptit ea, confuză. « Şi, da, Aurelian Spirac e bunicul din Ardeal, tatăl mamei. De unde…» « Ştiu ?», i-am şoptit, la rândul meu, la ureche.
Lectura manuscrisului a sorbit-o ca pe o licoare plăcută, cu nesaţ, aşa cum nu mă aşteptam. Ba chiar i-a făcut un compliment domnului Vlad. « Are o mână uşoară. Scrie curgător. N-ai crede, după cele citite, că e chirurg.» « De ce nu ?», i-am replicat. « Se ştie că unii medici sunt aplecaţi spre artă şi literatură. Şi-apoi, domnul Cosmeanu sau cum l-o fi chemând, e un caz special. Pictează, de asemenea. Scrie şi poezii. E liric.» « Da, se simte. Are o sensibilitate aparte.» « Dar Leamu, Leamu cum ţi s-a părut?», am întrebat-o. «Mi-e drag. Simt că mi-e drag, că mi-ar fi plăcut să-l cunosc, că am fi avut multe să ne spunem, că s-ar fi creat între noi o legătură puternică, nu ştiu, aşa simt. Dar atât. Nimic mai mult. Nu cred în fantome, fantasme şi lumi paralele. Iar visele domnului Cosmeanu vor fi fost, fără nicio îndoială, un exerciţiu de imaginaţie, nimic mai mult.» « Dar paginile găsite în pod, scrise de Leamu ?» « Ei, asta, da. Chapeau pentru bunicul meu ! Ar fi putut, nu ştiu, poate e prea pretenţios să spun că ar fi putut deveni scriitor. Astăzi, te miri cine are ifose de scriitor, mâzgăleşte nişte versuri şi devine, peste noapte, poet, scrie trei rânduri şi e prozator. Ba mai sunt şi acei care n-au scris încă nimic, dar se recomandă a fi scriitori…în devenire. Nu, nu râde, am cunoscut câţiva pierde-vară cu pretenţii scriitoriceşti. Bunicul a avut har. Şi nu mă refer la scris, ci, mai degrabă, la personalitatea lui. Da, mi-ar fi plăcut să-l cunosc şi regret că nu s-a putut. Citind, de mic copil, am trăit mereu sentimentul acesta ciudat. De regret că nu am avut cum să cunosc oameni din epoci diferite, oameni deosebiţi, personalităţi zdrobitoare. Cum să poţi călători în timp, înapoi şi înainte ? E o nebunie. Dar mi-ar fi plăcut.» « Cândva, mai încolo, după ce toate astea se vor aşeza, cumva, şi se va sfârşi şi războiul ăsta blestemat şi vom avea puţin răgaz până la cel care va urma, dacă va mai urma vreunul, voi încerca să aşez totul într-o carte. Încă nu ştiu în ce fel şi ce nume îi voi da. Poate Leamu, pur şi simplu. Ce spui ?»
Alexina zâmbeşte. Ce anume şi cât din toată alcătuirea ei, din tot ceea ce o defineşte şi o face unică pe acest pământ vine de acolo, dinspre Leamu ? Ar trebui să am toată viaţa înainte să pot descoperi. O viaţă frământată, la intervale, de câte un război, precum se pare. Dar simt că voi merge mai departe. Că voi supravieţui. Că Alexina va face parte din universul meu. Că-mi va fi alături până la sfârşitul zilelor. Aşa, ca-n poveştile în care nu crede. Până la adânci bătrâneţi.